Trecerea timpului...

Trecerea anilor aduce nemultumire, incapatanare, drama... In fond, asa crezi ca e normal sa fie,nu? Insa odata ce renunti la tot ce conteaza pentru o replica tampita sau pentru o privire neordinara, oare poate fi tot bine? Trecerea timpului poate insemna cunoastere, dar si pierderea acelei intelepciuni dorite (si, crezi tu, bine-meritate)... Crezi ca odata cu trecerea anilor esti mai intelept, mai experimentat (cuvant pe care oamenii adora sa-l repete)... Nu... Nu e asa... Odata cu scurgerea orelor iti devine mai batran trupul... Caci doar materia din tine se supune timpului... El trece prin tine si te schimba precum vrea... Unii pierd memoria, altii capacitatea de a intelege lucrurile sau mobilitatea... Ai o vaga impresia ca timpul de joaca si ne diversifica pentru a nu se plictisi.. Pentru ca se plictiseste si el... De rutina, de trecerea continua printre fiinte fara de rost... De aceleasi planete, de aceleasi stele, de aceleasi dorinte ... Iar tu te pierzi in ganduri tampite si abstracte ce te fac sa crezi ca devii mai inteligent... Nu devii decat mai orb... Sau mai inept...Sau mai prost cu trecerea anilor.. Caci timpul iti pune in fata tot noi si noi dileme, iar tu le dai la o parte, ingreunandu-ti mintea cu tot mai multe intrebari fara de raspuns... (raspuns pe care,de fapt, nici nu-l cauti)...Cine a creat lumea? Unde exista marile raspunsuri la eternele intrebari? Ce e dragostea si exista ea oare? Unde e acel absolut? Ti s-au insirat asemeanea fluturilor albastri mii de intrebari in cap..Intrebari ce conteaza pentru tine, pentru el, pentru fiecare... Si-ai inteles ca sunt mai multe decat erau in aparenta,nu? Copilaria este, in fond, paradisul nostru... Paradisul unei necunoasteri atat de minunate... Anii aduc intrebari, nemultumire, drama... O drama ce asemenea unui pahar fara fund, aduna picurii murdari si neintelesi de ploaie... Iar tu stai sub acel pahar... Asteptand ca din clipa in clipa sa cada... Sa te ude... Sa te faca sa te ganesti la o clipa fara de importanta si sa te lase sa pleci in nestiire...In fond, cred ca invidiez oarecum copii si mortii...Cei dintai nu stiu inca nimic, iar ce din urma le stiu poate deja pe toate...Sunt norocosi, cred... Sau poate blestemati... Inca o intrebare... Si asa zi de zi, clipa de clipa, respiratie de respiratie..Oare cum suportam sa traim asa? Si totusi continuam.. Pentru ca, de fapt, nu stim nimic... Sau, cel putin,ne prefacem ca nu ar conta... Sau ca nu avem timp... Timp... Nu il avem niciodata in deajuns si doar el ne poate distruge... Cat de frumos sunt facute lucrurile in lume... Cat de iscusit... Cat de neinteles...

Peste toate o lopata de tarana se depune...

Uneori mi-e teama de mine si de ceea ce ma inconjoara. Cat de ridicoli suntem . Urmam scoli laudate, tintim spre idealuri de neatins, ne laudam ca atingem culmi si uneori ne laudam si propriile banalitati imbibate cu prostie. Strasnic! Oare exista ceva mai rau decat o omenire naiva intr-un mod barbar? A, da... Am uitat ca suntem cei mai dezvoltati si inteligenti dintre toate fiintele existente. Si daca noi suntem asa, atunci ma intreb ce calvar traiesc cei inferiori noua? Sau poate le e mai bine? Ei, cel putin, nu fac atat de multe prostii justificate pana si de cele mai iscusite minti, ca apoi sa urle salbatic in fata mortii. Pentru ca asta, in fond, facem : ne umplem pana la nevazut vietile cu banalitati frivole... suspinam dupa o zi pierduta, cand in realitate pierdem vieti intregi. Construim si ruinam imperii cand, de fapt, vietile noastre sunt ruinate pe dinauntru. Ne legam de materie, venerand-o pana la imposibil, ca apoi s-o pierdem asemenea unei carpe folosite si pline e noroi... Asta e scopul maret? Asta e sensul vietii? Asta e menirea omului? Sa se imbacseasca cu primitivitatea scarnava ca intr-un final sa planga in fata mortii? In fond, chiar si sa devenim altii, tot morti vom fi... Si oare asta e? Oare nu conteaza ce faci, cum faci si de ce faci? E nedrept! Poate ca noi: cei banali, prosti, demagogi, analfabeti, materialisti, cei rai,la urma urmei, avem o explicatie a venirii mortii.. Dar cei ilustri, cei intelepti, cei ce sunt genii? De ce? De ce si peste ei se va arunca aceeasi lopata ruginita de vreme cu pamant? Si atunci care mai e sensul acelor genii? Care e castigul inteleptilor? (nu vreau sa par dura,dar ) Care e, in genere,necesitatea existentei oamenilor? Evolutia? Continuitatea? Sau poate dragostea? Prostii! Da, Prostii! Cat de etern si magic nu ni s-ar parea un lucru sau sentiment, zi de zi, ora de ora, in toate lumea se mai ingroapa un om si impreuna cu el acel sacru al sau... Un mort poate fi durere; doi sunt deja statistica...
Si totusi traim... Si totusi continuam... Si cunoastem acest adevar, fie clar, fie doar in subconstient.... Oare suntem intr-atat de puternici in fata mortii, adevarului, a unei actiuni decisive? Sau prea slabi? Nu stiu... Chiar nu stiu...

Je suis malade (Sunt bolnava)... Lara Fabian

Nu mai visez,
Nu mai fumez,
Nu mai am aceeasi istorie.
Sunt urata fara tine,
Sunt murdara fara tine
Ca o orfana lasata intr-un dormitor comun.
Nu mai am dorinta
De a-mi trai viata;
Ea inceteaza cand tu pleci
Si chiar patul meu
Se transforma in platforma de gara
Cand tu pleci...
Sunt bolnava
Completamente bolnava
Ca si cand mama mea pleca serile
Si ma lasa singura cu disperarea-mi...
Sunt bolnava
Completamente bolnava;
Niciodata nu stiu cand vii
Reapari de nu stiu unde
Si vor fi degraba doi ani
De cand ai inebunit...
Ca de o stanca
Ca de un pacat
Sunt legata de tine.
Sunt obosita,
Sunt epuizata
Sa ma prefac ca sunt fericita
Cand ei sunt acolo.
Beau in tota noptile
Si toate wisky-le
Au acelasi gust pentru mine;
Iar toate vapoarele au drapelul tau;
Nu stiu unde sa plec, caci esti peste tot...
Sunt bolnava
Completamente bolnava
Imi vars sangele in corpul tau
Si sunt ca o pasare moarta
Cand tu dormi...
Sunt bolnava
Perfect bolnava!
Tu m-ai privat de toate cantecele
M-ai golit de toate cuvintele..
Credeam ca am talent
Inainte de a aparea tu....
Aceasta iubire ma omoara
Daca continua asa
Voi plesi
Alaturi de radio-ul meu
Ca un copil tampit
Si voi asculta propria-mi voce ce va canta...
Sunt bolnava
Completamente bolnava
Ca si cand mama mea pleca serile
Si ma lasa singura cu disperarea-mi...
Sunt bolnava
Da! Sunt bolnava!
Tu m-ai privat de toate cantecele
M-ai golit de toate cuvintele
Si am inima completamente bolnava
Inconjurata de baricade.
Te astept... Sunt bolnava...

Ai fi vrut... You wished you had...

Ai fi vrut sa cauti urmele in pamantul inca umed, dar te-au oprit urmele ei atent lasate in sufletul tau... Ai fi vrut sa stingi lumanarea pentru a nu mai vedea ce se intampla in juru-ti, dar ardea abia vazuta speranta ta neprihanita... Ai fi vrut sa strigi la ultima pasare ce a brazdat cerul neajutorat inainte de asfintit, dar a strigat constiinta-ti la norul de fum geometric ce ti s-a asternut in mintea-ti... Ai fi vrut sa simti acea rece suflare de vant, dar n-ai atins decat suflarea ei lasata in graba pe umarul hainei tale... Ai fi vrut sa intinzi mana ca sa opresti un strop de ploaie, dar ti s-a intins peste paru-ti o albeata tarzie...Ai fi vrut sa mai traiesti, caci n-a simtit decat materia din tine, dar sufletu-ti nu mai traia...


You wished you had looked for the footprints left in the wet ground, but the footprints she left in your heart stopped you... You wished you had blown the candle so you couldn't see everything around you, but your immaculate hope was still burning quiet... You wished you had screamed at the last bird that crossed the dying sky before the sunset, but your conscience yelled at the geometric cloud that shadowed your mind... You wished you had felt that cold wind, but you barely touched her life breath left patiently on your cloth's shoulder...You wished you had extended your hand to stop that raindrop, but your hair became whiter and whiter... You wished you had lived more, 'cause only your body lived for you, but your soul was dying...

Ce simti oare cand mori? Ce simti cand stii ca nu ai decat un drum final? Drum fara semne de circulatie... Drum cu unic sens... Drum fara intersectii... Te doare oare ca soarele a intarziat azi sa apara? Conteaza oare ca ultima frunza, ce parea ca va trece iarna grea inca ramanad pe ram, a cazut? Simti oare fiorii gerului ce vrea sa-ti atinga oasele pe jumatate amortite? Iti pasa oare de miile de sentimente pierdute si zambetele apasatoare? Ce simti oare cand te invaluie Ea? Ma intreb daca merita sa te temi... Daca e durere sau extaz... Daca mai simti ceva sau esti prins intre fibrele unei aiureli de muschi si celule muribunde...Ma intreb daca intelegi ce se intampla... Oare ai puterea sa plangi? Sau sa razi in hohote? Oare vezi lumina stravezie a unui nor inexistent sau simti caldura artificiala a unei suflari straine? Taci... Nu pentru ca te gandesti si tu la asta.. Nu pentru ca iti pasa... Taci, pentru ca nu stii nici tu nimic... Nu stii daca e azi sau va fi maine... Nu stii daca totul va disparea sau daca vei pieri tu pentru tot... Nu stii nici daca doare... Nu stii ce simti cand mori... Dintr-odata iti dai seama ca vei face parte dintr-o statistica eventuala... Stranepotii tai abia de vor tine minte cum te cheama... (Nu crezi? Intreaba-te daca stii cum o chema pe strabunica ta? Si daca au trecut cateva secunde si n-ai raspuns, nu fa o fata inteligenta ce simuleaza gandirea intensa... Ci doar da ochii in jos...)...Vei deveni doar o umbra... Sau ce poate ramanea din ea... Vei deveni inca un "om de pe timpul lui "Vieru"...sau "a lui Dolgan"... si asta doar daca se va gandi cineva la tine... sau la ei... Te simti mic si aiurea dintr-odata,nu? Te simti de parca mii de talpi murdare de noroiul timpului si-al adevarului ti-au calcat crestetul... Te-ntorci spre geam... Sau te privesti in oglinda... Si dai din cap afirmativ, iar in ochi-ti se reflecta o durere tampita si plina de anxietate... Si te vei gandi la asta inca de-atatea ori.. Si de fiecare data iti vei promite ca de maine TRAIESTI... Iar la cele cateva minute trecute, la sigur, te cufunzi in banalitatea de inainte... Si eu voi face asta... Chiar daca acum ma conving ca nu e asa... E normal... Si toate pentru ca, de fapt, nu stii... Nu stii ce simti cand mori... Daca ai sti, ai trai...Poate...Nici asta nu stii...

Iubire - produs alterabil...

Ce ramane dupa o iubire? Nu, nu vreau sa-mi zici durere, suferinta si lacrimi, pentru ca, de fapt, banalitatile astea sunt partea buna a partii rele (daca exista asa ceva, evident )... Ce ramane intre doua persoane care si-au format o familie si care candva au trait o iubire (din cele care iti sunt daruite poate doar o singura data in viata)? Sunt copil, dar nu si naiva... Nu imi poti spune mie ca dupa 20 sau poate 30 de ani de casnicie simti acelasi prim fior de dragoste si, mai ales, nu voi crede ca mai exista inca acea pasiune de candva (sau oricare alt fel de pasiune)... Deci ce ramane? Prietenie? Necesitate? Deprindere? Sau chestia cu "e bine asa, bine ca nu e mai rau"? Sau si mai interesant: faza cu " suntem impreuna pentru ca ne sta bine si mai sunt si copii"? Sa inteleg ca zi de zi, mii de modele in lumea intreaga iti demonstreaza ca , in fond, intr-un final nu-ti ramane decat o iubire comoda si banala, ce poate nici macar sa nu aiba tenta unei iubiri? Si asta e si soarta mea,nu? Si a ta (daca nu esti prins deja in ea)... E trist,nu? Strasnic chiar... E atat de tampit sa vezi ca iubirea pasionala are si ea termen de valabilitate... Si asemenea unui aliment alterat, si iubirea iti poate provoca intoxicatie, daca o fortezi sa fie "buna" odata ce termenul a trecut... Nu as putea sa schimb ceva... In nici o familie... In nici o relatie... Nu cred ca ai putea spune soarelui sa rasara astazi mai tarziu, pentru ca te doare capul... Cred ca inteleg cel putin de ce se intampla anumite lucruri.. Ai mai pretui oare ceea ce ai, daca ar tine o vesnicie? Normal ca nu... Si nu te stradui sa zici ca da... Recunoaste doar... Nu se cere atat de mult,nu? Ai milioane de exemple in fata... Unele mai la indemana ca altele.. Poate te opresti un pic si le analizezi? Poate lasi la o parte, macar pe cateva minute, gandurile abstracte si dorintele infantile? Traieste acum... Simte de parca ai simti pentru ultima data... Stiu, ca ai auzit frazele astea de sute de ori, dar poate le asculti macar o data? Intr-un final, iti va ramane o iubire incomoda, o durere de cap, o monotonie inexplicabila, un "produs alterat" si o dorinta... o mare dorinta de a trai macar inca o data acea dragoste nebuna si pasionala de candva...

***

De cateva zile imi tot sta in cap o singura idee... Ii tot au tarcoale si nu o pot nicidecum verbaliza... ( si, evident, nu va fi o mirare pentru nimeni din cei ce ma cunosc ca voi incerca sa zic ce simt aici... :D )... E un lucru banal,de altfel.. Cel putin asa mi-am zis mie insami cand m-am gandit prima data la asta... Am dat afirmativ din cap pentru un public inexistent si sunt sigura ca fiecare ar face asta... In fond, e o chestie stiuta de toata lumea: personalitatea fiecaruia depinde, fara indoiala, de gene si, respectiv, de lucrurile ce actioneaza din exterior (in interior, deseori)... Aici o sa anexez si o lista ( deloc necesara si foarte banala) ce va include persoanele ce ne inconjoara, faptele acestora, necunoscutul, senzatiile (amagitoare de altfel, dar despre asta voi vorbi alta data, caci risc sa ma pierd in pagini interminabile de filozofie :D )... Okay, nu voi lista TOATE cele ce ne influenteza, pentru ca nu asta conteaza acum.. Nu pentru mine...M-am gandit insa la cum as fi fost eu daca nu existau anumite persoane in viata mea... Si ,nu, nu voi vorbi doar despre cei pe care ii iubesc (lucru la care stiu sigur ca v-ati gandit :P)... E aiurea si chiar tampit sa crezi ca te pot influenta doar cei la care tii.. Nu.. In definitv, nu... Oare as fi fost mai visatoare, daca nu existau oamenii care m-au facut sa sufar si sa plang? Oare as fi fost mai dura, daca nu apareau in viata mea cei ce mi-au sters zambetul cu fraze stupide? Oare as fi fost mai indrazneata, daca nu imi zicea el atunci ca sunt doar un copil? :D Ha, se pare ca momentele ce au fost rele (oarecum) devin acum hazlii... Si chiar indispensabile... Oare eram la fel de iubita, daca nu auzeam ca sunt persoane ce nu ma pot suporta? Oare puteam fi mai fericita, daca existau doar linii albe? Oare cum eram daca nu exista macar o persoana din toate cele pe care le-am cunoscut? Incerc sa-mi imaginez si mi se facea teama.. Da, teama.. Poate ca absenta unui singur om sau a unei singure imprejurari din viata mea putea sa ma schimbe radical... Poate ca nu mai exista acea Eu visatoare, nebuna, melancolica, dar sangvinica, superficiala, dar sincera... Rezulta ca trebuie sa multumesc fiecarui om ce e ( a fost si va fi) in viata mea... Si nu as putea sa neg asta... Nu as putea sa nu fac asta... Pentru ca, la randul meu, sunt si eu parte din viata fiecaruia din ei... Suntem chit, atunci? Da.. Cred ca da... Si totusi, le multumesc.. Hey, morala e una : Nu e rau fara bine... Hai, zambeste, priveste-te in oglinda si spune un mare multumesc TUTUROR celor ce au interactionat vreodata cu tine... Ei sunt involuntar parte din tine.. Da... Pana si boschetarul pe langa care ai trecut fara sa te uiti... Pana si un necunoscut ce ti-a zambit si caruia nu i-ai raspuns... Pana si acel om ce te iubeste in taina si care te face sa te simti important, fara a cere nimic in schimb... Amprenta iti e formata din milioane de alte amprente, iar a ta este parte a milioane de alte amprente... Frumos, nu?

Mamica, te iubesc!!!

Mi-am zis ca o voi face in fiecare zi... Si am ajuns la un an trecut in care iarasi mi-a scapat sa o fac... Straniu... Lucrurile banale nu le uit nicodata.. Nu uit sa ma imbrac... sa mananc... sa zambesc... sa beau apa... Dar uit sa-ti spun cat de mult te iubesc... Cat de mult conetaza fiecare moment petrecut impreuna... Cat de multe lucruri ma inveti fara a-ti propune macar.. Cat de frumoasa e relatia noastra... Cat de dulce imi zambesti atunci cand te bucur cu ceva.. Cat de intelegatoare iti e privirea atunci cand te fac sa suferi... Cat de multe lucruri imi ierti si cat de multe le simti precum o fac eu... Cat de dor imi e atunci cand esti departe si cat de des ma gandesc la tine si la tot ce insemni... Cat de mult ma alinti... Cat de frumos plangi atunci cand nu te vede nimeni... Cat de frumoasa devii atunci cand esti iubita... Cat de simpla devine lumea atunci cand pasesc alaturi de tine.. Cat de greu poate fi sa pasesc singura si cat de usor poate deveni s-o fac la brat cu gandul si sprijinul tau... Am uitat.. Am uitat sa te fac sa zambesti zi de zi... Am uitat sa-ti reamintesc cat inseamna tot ce faci pentru mine... Am uitat ... Am uitat sa-ti zic ca te iubesc... Iar tu ierti...Iar tu nu uiti sa faci tot pentru mine.. Nu uiti sa-mi fii mereu alaturi.. Nu uiti sa ma intelegi... Nu uiti sa fii cea mai buna... Te iubesc,MAMICA!

Inspiration...

Strange.. I feel awkward... I believe that the few days (OK,I'm not gonna lie: the few weeks) that I didn't visit my blog have left a print... I won't say I was busy and neither that I had no inspiration... No... I could do that, but I would feel guilty in the next 3 minutes... So I'll be sincere with myself (and with the 2 or 3 persons that will read this blog and understand it) and I'll affirm without any shyness that I didn't write because... I was happy... Yes..Don't go back to read the sentence again, because you got it right: I was happy (I still am :P)... And this way of being makes you leave everything aside and...(I don't know what...I told you I have everything mixed up in my head :P)... It even feels strange to write about that... I used to think ( stupid me) that the beauty of the written word comes from sadness and sorrow, from the dull state of being that brings you from some other past worlds and memories or maybe from the numbness you have while listening to a silly song, whose lyrics (stupid ones usually) you relate entirely to your own inner life... I got even to the point when I affirmed that I can not write, because I don't have the needed (and from my own words: vital) state of "i have everything, but I still need something more"... Stupid... Damn stupid... It's so reckless to think that the beautiful things can only be relied to sorrow, nostalgia or longing... Hey, love is (let's suppose I finally agree with that) the most beautiful thing in this world and I'm sure that anyone of you can give me an example of movies, poems and, of course, songs that praise it... Can't you? Normally yes... Well, I've finally entered a group whose existence and beliefs I've been denying (somehow)...Yeah, definitely, beauty is made of beauty... And happiness, friendship, (let it be) love and even our entire world can (undoubtedly) be the source of inspiration...