In memoriam

Fac ceea ce faci si tu… Strabat kilometri in necunoscut... String intreaga lume intr-o rasuflare...Frang idei preconcepute... Visez imposibilul... Cred in mii de fire de praf ce ma schimba... Sfidez reguli... Cer respectarea lor... Fac greseli si le transform in idei... Strangulez fluturi in stomac... Ating zeitati ce ma venereaza... Aud cum vantul imi vorbeste... Raspund ploii si-o rog sa-i vorbeasca... Fac atatea... Nu fac nimic... Vreau atatea... Nu vreau nmic... Am atatea... Da,am atatea... Fac ce faci si tu...Fac ce a facut si el... Sunt unica... Ca si tine... Ca si el... Mi-am pictat lumea, acum cand el a plecat pentru totdeauna... Acum, cand el a plecat sa decopere ceea ce eu si cu tine vrem atat de tare sa stim… Mi-am pictat lumea cu aceleasi culori… Cu aceleasi forme… Nu s-a schimbat nimic… Continui sa rad… Sa plang pentru motanei parasiti… Sa vreau blestematul telefon sa nu se descarce cand am atata nevoie de el… Nu s-a schimbat nimic… Doar ca ma simt ciudat… Ma simt parasita… Am incercat sa numar oamenii care ma inconjoara… Sunt tot atatia… Aceaiasi in planul principal… Aceiasi in planul secundar… In fundal lipseste unul… Lipsea de atata timp… Dar acum, cand lipseste cu adevarat din toate planurile din lume, ii simt lipsa si eu… Cine decide cand plecam? E o decizie de moment sau se face cu cereri si acte semnate din timp? Sau poate de la nastere? Cine taie panglica si ne da acesul la lumea cealalta? Depinde de asta viata noastra? El nu a stiut nimic... Cel putin asa vreau sa cred... Asa mi-e mai comod... Asa nu ma doare atat... Sunt trista... Deceptionata... Infranta inca o data de moarte... El nu mai este... Cineva continua sa rada...Cineva continua sa vrea la mare... Cineva continua sa sufere dupa o iubire ce nu va mai veni... Asa voi fi si eu candva... Voi pleca vreodata... Poate maine... Poate peste o eternitate... Poate voi sti ca plec... Sau poate voi pleca ca el, in nestire... Nu stiu cum as prefera... Dar nici nu cred sa conteze dorinta mea... Si atunci, cineva isi va desena lumea... Si va vedea ca nimic nu s-a schimbat... Eu nu voi mai fi si cineva va continua sa rada... sa viseze...sa asculte fraze inutile si sa dea din cap...sa vrea la mare...sa omoare iubiri si sa reaprinda pasiuni... Ma bucur sa imi inchipui ca dupa moarte nu vad si nu mai aud lumea de candva... Nu as vrea sa vad ca lumea continua sa se roteasca dupa plecarea mea... Sa vad petreceri de adio... Pahare inchinate in memoria mea si spre bucuria stomacului...Oameni ce vor sa ma vada si nu sa ma simta... Sunt egoista... Asa cum esti si tu... Asa cum a fost si el... Ma doare ca a plecat... Ma bucur ca l-am cunoscut... Ma doare ca nu a aflat cat am tinut la el...Ma bucura ca a simtit ca era un om deosebit...Ma doare ca nu i-am cerut iertare... Ma bucura sa cred ca, acum, de acolo de unde este, imi poate citi toate gandurile...

Sper ca acum este acolo unde culorile sunt diferite de banalul gri ce il vedem... Sper ca nu mai sufera, ca nu mai plange, ca nu mai simte durere si tristete...Sper ca vede ceea ce noi nici nu ne inchipuim...Si sper ca are linistea, siguranta si implinirea ce atata o vrem fiecare din noi... Sper ca bunelul meu, tatal tau,toti cei pe care i-am avut alaturi candva l-au primit cu bratele deschise si i-au aratat o noua lume...O lume unde ne vor astepta...O lume unde oricum vom ajunge...

Dumnezeu sa te aiba in paza Sa, Eugen Turcan!

Inceput...

Urmaresc cum te nasti din apa marii... Cum se stinge trilul pasarilor sub potopul de frumusete al vocii tale sunatoare... Cum pasesti asemenea unei furtuni si cum spuma stravezie a valurilor se-ncinge la atingerea pielii tale... Cum te-apropii de mine intr-o sete nebuna si zbori... Zbori deasupra-mi, ca apoi sa cazi in bratele-mi nascatoare de dor... Sa-ti numar picurii de apa de pe corp si sa ma pierd intre miile de arome vreau... Sa vad cum renasti din mine...

Te astept...

Te astept pe terasa intunecata... ca intotdeauna... abia respirand, abia simtind pamantul mort, abia atingand aerul blond de vara... te astept ca-n primele zile... ingrijorata, extaziata, nebuna... te-astept ca niciodata... noua, curata, deschisa tie ca rugaciunea deschisa Atotputernicului... te-astept... si de nu vii nici astazi, ca si ieri, voi fi si maine aici... te voi astepta pe terasa intunecata...

Povestea unui om de zapada

E ultima zi de iarna…se pare ca azi ar trebui soarele sa arda mai puternic… ca azi el ar trebui sa sune cu razele-i vii, in toate geamurile… dar tace... e ascuns acolo sus undeva... si plange... stiu ca plange, caci ninge atat de frumos afara... ciudat...el plange, iar eu...iar eu plang cu el... cu lacrimi de gheata petrec viata-mi ca un fluture albastru... nu! astazi nu sfarsitul...mi s-a mai dat o zi... i s-a mai dat o sansa omului de zapada... si nu o vreau! ma crezi? Nu o mai vreau! Am crezut ca iarna asta va fi cea mai frumoasa... m-ai facut tu s-o simt, cand m-ai lipit cu mainile-ti puternice si aspre... cand mi-ai dat ochi sa vad o lume intreaga... cand mi-ai pus fularu-ti violet ca sa nu imi mai fie frig sau ca sa fiu mai frumoasa... dar eu stiu, ca mi l-ai pus ca sa te tin minte... ningea... si amandoi eram sub plapuma cerului... m-atingeai si-mi topeam visele si dorinta... intr-o zi ai plecat... nu mai simt mirosu-ti de tabac si parfum... nu mai vad ochi-ti albastri ca patima cerului... nu ma mai atingi si as da pana si ultima ninsoare pentru tine... ce sunt acum? Niste copii mi-au scos ochii si nu mai pot vedea de o sa treci p-alaturi... un om beat de saracie si iluzii mi-a luat fularul si acum nu mai am nimic de la tine... iar doi indragostiti mi-au furat primavara si nu mai pot muri... sunt... de fapt, nu stiu ce sunt... un biet om de zapada... inghetat de fire... orb de iubire... si beat de nestire... nu mai vreau iarna... nu mai vreau sa ninga...

Serile de iarna

Ador serile de iarna,
Cand focu'-aprind; lumina sting,
Cand tot ce era mort odata
Devine acum atat de viu...

Cand zbor fantasme din trecut
Si alene se scurg idealuri,
Cand moare totul pe Pamant
Si-ngheata apa-n valuri...

Se ascund in umbre de cadavre
Atatea vise neimplinite
Si apari deasupra-n intuneric
M-atingi atent..si tremuri...

Si ochii mei deschisi cu sila
Atat de violeti iti par,
C-o lume intreaga nu se vede,
Se vad doar aschii din cosmar.

Inund-atunci lumina iernii
Si cad fantasme in abis.
Nu sunt decat un mort acum,
Un mort frumos cu vise vii...

Prietenul "adevarat"

Si daca ar fi sa vorbim intr-o zi despre prietenie…Ce mi-ai zice? Nu te stradui sa faci impresie…Chiar nu e nevoie… Stiu dinainte ce imi vei spune… Banalitati despre zecile de amici pe care i-ai avut si despre acel (sau,mai bine zis: acea) unic care ti-a demosntrat cu adevarat ca merita increderea si prietenia ta… PROSTII!!! Voi afirma mereu! Nu exista prieteni adevarati pe Pamant… Si nu incerca sa faci iar grimasa de dezgust si de siguranta maxima ca ceea ce vezi acum sunt doar prostii,ca de fiecare data cand “ma citesti” (nu, nu e correct din punct de vedere gramatical si lexical, dar, in fond, asta faceti cu totii : ma cititi )… nu voi nega: exista persoane dragi ce te ajuta in anumite momente…exista amici ce iti vor fi alaturi in situatii critice… persoane ce te vor susitne in tot ceea ce faci sau zici, si asta va parea ca este cel mai sincer si frumos gest din lume… si acum, dupa ce ai zambit ca un prost, gandeste-te bine… esti oare tu de fiecare data sincer atunci cand esti langa cineva pe care il numesti cu multa fala “prieten"? esti oare de fiecare data “acolo” cand el iti destainuie dilemele sale sau dai si tu din cap pentru a nu fi nevoit sa asculti explicatii suplimentar? jura ca niciodata nu ai spus unui asa zis “prieten” ca “ii sta bine in pantofii aia” cand, da fapt, erau odiosi si ai vrut doar sa scapi de interminabilele cautari… nu vei putea… asta o stiu sigur… sau vrei sa-mi zici ca portmoneul extrvagant din piele de crocodil a fost apreaciat de catre tine pentru ca intra-devar ii statea bine lui Cutarica( cand realmente se asorta ca nuca de perete) si nu pentru ca mergea minunat cu cizmele tale din aceeasi factura? Fii sincer… de fapt, laudam in oamenii din jurul nostru, si chiar in prieteni, lucrurile ce ne plac noua insine, independent de figura pe care o au ei cu ele… si asta da e un lucru demonstrat… si acum, mai spune-mi despre prietenii adevarati… sau despre tine in aceasta postura… sau mai bine nu te fa de rusine…recunosc, exista oameni ce sunt diferiti de cei din jurul nostru… ca atitudine, sentimente sau comportament, dar niciodata nu vei putea spune ca un om este un prieten adevarat totalmente…sunt momente in care pana si prietenii “adevarati” triseaza… si, hei,in fond, suntem toti asa..deci le putem ierta asta… insa nu si confunda…eu am gasit totusi in viata mea, daca pot zice astfel ( vei vedea acus de ce ) pe “cineva” ce poate fi acel unic prietn adevarat… ca sa nu te sperii,iti voi explica care este pentru mine notiunea de “prieten adevarat”…prietenul adevarat se deosebeste nu prin fapte si comportament sau banalitati de acest gen, ci prin adevar… da! Un prieten adevarat iti va spune adevarul indiferent de circumstante si, mai ales, indiferent de consecinte.. nu te voi tine mult pe jar…stiu ca abia astepti sa ma contrazic si sa ai sute de argumente pentru a ma ponegri… prietenul care poate realmente sa fie considerat adevarat este … moartea… nu, nu mi-am iesit din minti..si nici nu vreau sa ma sinucid… asa ca nu te alarma si citeste mai departe… moartea e lucrul pe care il stii de mic, fara ocolisuri… orice copil vede murind animalute sau, in cel mai rau caz, rude… si la orice varsta, oricat de frageda, ti se da o explicatie cat de cat logica… moartea nu se ascunde de tine, ca intr-un final sa apara si sa-ti strige diabolic: asta-s eu!cunoaste-ma! Moartea e unicul lucru pe care il avem cert in viata noastra… nu stii sigur de vei avea bani,noroc, prieteni, iubire impartasita, nimic..si totusi esti permanent sigur ca undeva acolo este un sfarsit… moartea nu iti ascunde nimic…odata cu ea ti se raspunde la cele mai mari si mai importante intrabri ale omenirii: unde “plecam” dupa moarte?exista o alta lume?cine a creat lumea? Moartea iti dezleaga cele mai mari dileme…si o face gratis… fara ascunzisuri sau siretlicuri…moartea nu te minte… iti interzice doar sa strigi si celor vii, d-acolo de unde esti, care sunt marile adevaruri… asta e diema cea mai mare… ca atunci cand stii tot, te afli intr-o lume unde si restul stiu… si esti din nou nimic altceva decat “unul din ceilalti”…asta poate sa doara…sau poate sa nu te afecteze (depinde de IQ,la urma urmei)… pare absurd si atat de strasnic ceea ce tocmai am zis… lucrul de care ne temem cel mai tare, lucru cel mai infiorator din viata noastra pare sa fie unicul pe ne poate da adevarul si ce ne poate sfarsi cautarea infinita… de fapt, nimic nou…se pare ca Dincolo totul e ca si aici… doar ca intr-o alta maniera… si atunci ce suntem? O mana de figuri ciudate ce traiesc in asteptarea marelui adevar; adevar de care insa fuge necontenit, pentru a nu-si sfarsi viata…in fond, cred ca asta e marea drama a vietii… cautam adevarul suprem cu orice pret…si atunci cand realizezi ca e insusi moartea, fugi…deci o viata intreaga nu facem altceva, decat sa fugim de adevarul pe care atat il dorim… ma simt asemenea unui tub cu doua bule separate de apa…se vor uni doar de stric pixul, si asta n-o voi face, dar misc incontinuu pixul pentru a le uni… doare…