Acum sau Niciodata?!?

Sunt crestin-ortodoxa, dar niciodata nu am inteles si nici evaluat Marea Schizma la fel ca ceilalti… Religia catolica isi are, in fond, radacinile alaturi de cea crestina… In fine, nu voi face lectii de etica sau religie… parearea mea este doar a mea… catolicii au o fraza ce m-a pus mereu pe ganduri…iar acum, fraza asta nu e altceva decat virusul ce imi inunda creierul si nu ma lasa sa ma gandesc la altceva… Vorbeste acum sau taci pe vecie… Imi apar atatea intrebari… ( ca intotdeauna,de fapt :D ) “Acum” este un singur moment, o singura sansa oferita (pierduta, de obicei)? Sau orice moment in care simti ca nu mai ai putere devine acel “acum” de care atata ai nevoie? Cand este acel “acum” care figureaza in fraza? Cand sa stii care e acel moment unic in care ai totul in mainile tale? Atunci cand nu mai poti? Atunci cand lumea intreaga ti se naruie? Atunci cand totul devine banal si prea dureros de infruntat? Sau atunci cand ai pentru ce lupta, pentru ce spune adevarul, atunci cand ai ce pierde, daca taci? Ce ar putea sa te faca sa vorbesti si ce te-ar putea convinge sa taci pe vecie? O nebunie sau rusinea? O pasiune sau dorinta de a face totul corect? Un vis al tau sau un vis strain? O lumea a ta sau o lume in care tu esti totul? Cand stii daca trebuie sa vorbesti sau daca trebuie sa taci pe vecie? Si cel mai important, daca decizi sa taci, a fost oare asta unica sansa de a mai vorbi vreodata? Cum alegi? Cum alegi atunci cand fiecare optiune e pacat si salvare in acelasi timp? Cum spui ceea ceea ce ar putea sa schimbe lumea intreaga? Si cum sa taci, stiind ca lumea ta va fi distrusa? Paradoxal,nu? Orice nu ai alege, cineva va suferi…Cineva va dori sa intoarca timpul inapoi… Cineva te va blestema… Cineva nu va mai fi la fel… Si atunci, ce faci? Vorbesti acum? Sau taci pe vecie?

Cat de corect e sa gresesti? Intentionat,dar fara vreo intentie…cu sufletul,fara a avea pic de suflet in tine…clar,dar atat de inexplicabil…Cat de corect e sa vrei? Sa vrei ce nu poate fi? Sa vrei ceva ce nu are remediu? Cat de corect e sa greseti arzand tot pana in temelie? Sa arzi pana si ultima picatura de cer pentru o bataie de inima tanara? Sa uiti pana si de cel mai frumos vis pentru un clinchet de clopot satanic? Cat de corect e sa ineci trecut si viitor pentru un present ingamfat,dar jalnic, patetic si fara pic de ploaie? Sa gasesti sentimente ascunse in diabolice trairi… Sa ascunzi fraze rupte si transpui in viata versuri goale asemenea unui poet nemernic,fara pic de imaginatie… Sa lasi focul sa arda apa, sa o consume, sa o chinuie,sa o tortureze si sa lase o picatura ca amintire… Cat de corect e sa simti? Sa transformi cele mai nebunatice prostii in potop de pacate… Sa aduci la viata ganduri demult uitate si trairi demult cicatrizate…Cat e de corect sa uiti de toti? De toate… De orice… Pentru ce? Cat de corect e sa gresesti cu cel ce iubesti? Sa gresesti pentru tot ce urasti? E corect sa gresesti,pe cat e de gresit sa faci tot corect… Sincer,transparent, atent, cu consideratie… Prostii, aberatii, tampenii de prost gust… Cine te va lauda pentru o viata de invidiat, daca toti te premiaza pentru prostii rasunatoare? Cat e de corect sa gresesti intr-o lume atat de mare, daca ruina e lumea TA mica? Cat gresit poate fi sa asculti ploaia arzatoare din tine,in timp ce toti n-aud decat o cascada zgomotoasa? Cat de gresit facem totul ca la Carte…Nu e vina noastra…E vina Cartii…A fost scrisa de un agramat fara suflet…Si atunci? Ce e corect? Ce e gresit?

In memoriam

Fac ceea ce faci si tu… Strabat kilometri in necunoscut... String intreaga lume intr-o rasuflare...Frang idei preconcepute... Visez imposibilul... Cred in mii de fire de praf ce ma schimba... Sfidez reguli... Cer respectarea lor... Fac greseli si le transform in idei... Strangulez fluturi in stomac... Ating zeitati ce ma venereaza... Aud cum vantul imi vorbeste... Raspund ploii si-o rog sa-i vorbeasca... Fac atatea... Nu fac nimic... Vreau atatea... Nu vreau nmic... Am atatea... Da,am atatea... Fac ce faci si tu...Fac ce a facut si el... Sunt unica... Ca si tine... Ca si el... Mi-am pictat lumea, acum cand el a plecat pentru totdeauna... Acum, cand el a plecat sa decopere ceea ce eu si cu tine vrem atat de tare sa stim… Mi-am pictat lumea cu aceleasi culori… Cu aceleasi forme… Nu s-a schimbat nimic… Continui sa rad… Sa plang pentru motanei parasiti… Sa vreau blestematul telefon sa nu se descarce cand am atata nevoie de el… Nu s-a schimbat nimic… Doar ca ma simt ciudat… Ma simt parasita… Am incercat sa numar oamenii care ma inconjoara… Sunt tot atatia… Aceaiasi in planul principal… Aceiasi in planul secundar… In fundal lipseste unul… Lipsea de atata timp… Dar acum, cand lipseste cu adevarat din toate planurile din lume, ii simt lipsa si eu… Cine decide cand plecam? E o decizie de moment sau se face cu cereri si acte semnate din timp? Sau poate de la nastere? Cine taie panglica si ne da acesul la lumea cealalta? Depinde de asta viata noastra? El nu a stiut nimic... Cel putin asa vreau sa cred... Asa mi-e mai comod... Asa nu ma doare atat... Sunt trista... Deceptionata... Infranta inca o data de moarte... El nu mai este... Cineva continua sa rada...Cineva continua sa vrea la mare... Cineva continua sa sufere dupa o iubire ce nu va mai veni... Asa voi fi si eu candva... Voi pleca vreodata... Poate maine... Poate peste o eternitate... Poate voi sti ca plec... Sau poate voi pleca ca el, in nestire... Nu stiu cum as prefera... Dar nici nu cred sa conteze dorinta mea... Si atunci, cineva isi va desena lumea... Si va vedea ca nimic nu s-a schimbat... Eu nu voi mai fi si cineva va continua sa rada... sa viseze...sa asculte fraze inutile si sa dea din cap...sa vrea la mare...sa omoare iubiri si sa reaprinda pasiuni... Ma bucur sa imi inchipui ca dupa moarte nu vad si nu mai aud lumea de candva... Nu as vrea sa vad ca lumea continua sa se roteasca dupa plecarea mea... Sa vad petreceri de adio... Pahare inchinate in memoria mea si spre bucuria stomacului...Oameni ce vor sa ma vada si nu sa ma simta... Sunt egoista... Asa cum esti si tu... Asa cum a fost si el... Ma doare ca a plecat... Ma bucur ca l-am cunoscut... Ma doare ca nu a aflat cat am tinut la el...Ma bucura ca a simtit ca era un om deosebit...Ma doare ca nu i-am cerut iertare... Ma bucura sa cred ca, acum, de acolo de unde este, imi poate citi toate gandurile...

Sper ca acum este acolo unde culorile sunt diferite de banalul gri ce il vedem... Sper ca nu mai sufera, ca nu mai plange, ca nu mai simte durere si tristete...Sper ca vede ceea ce noi nici nu ne inchipuim...Si sper ca are linistea, siguranta si implinirea ce atata o vrem fiecare din noi... Sper ca bunelul meu, tatal tau,toti cei pe care i-am avut alaturi candva l-au primit cu bratele deschise si i-au aratat o noua lume...O lume unde ne vor astepta...O lume unde oricum vom ajunge...

Dumnezeu sa te aiba in paza Sa, Eugen Turcan!

Inceput...

Urmaresc cum te nasti din apa marii... Cum se stinge trilul pasarilor sub potopul de frumusete al vocii tale sunatoare... Cum pasesti asemenea unei furtuni si cum spuma stravezie a valurilor se-ncinge la atingerea pielii tale... Cum te-apropii de mine intr-o sete nebuna si zbori... Zbori deasupra-mi, ca apoi sa cazi in bratele-mi nascatoare de dor... Sa-ti numar picurii de apa de pe corp si sa ma pierd intre miile de arome vreau... Sa vad cum renasti din mine...

Te astept...

Te astept pe terasa intunecata... ca intotdeauna... abia respirand, abia simtind pamantul mort, abia atingand aerul blond de vara... te astept ca-n primele zile... ingrijorata, extaziata, nebuna... te-astept ca niciodata... noua, curata, deschisa tie ca rugaciunea deschisa Atotputernicului... te-astept... si de nu vii nici astazi, ca si ieri, voi fi si maine aici... te voi astepta pe terasa intunecata...

Povestea unui om de zapada

E ultima zi de iarna…se pare ca azi ar trebui soarele sa arda mai puternic… ca azi el ar trebui sa sune cu razele-i vii, in toate geamurile… dar tace... e ascuns acolo sus undeva... si plange... stiu ca plange, caci ninge atat de frumos afara... ciudat...el plange, iar eu...iar eu plang cu el... cu lacrimi de gheata petrec viata-mi ca un fluture albastru... nu! astazi nu sfarsitul...mi s-a mai dat o zi... i s-a mai dat o sansa omului de zapada... si nu o vreau! ma crezi? Nu o mai vreau! Am crezut ca iarna asta va fi cea mai frumoasa... m-ai facut tu s-o simt, cand m-ai lipit cu mainile-ti puternice si aspre... cand mi-ai dat ochi sa vad o lume intreaga... cand mi-ai pus fularu-ti violet ca sa nu imi mai fie frig sau ca sa fiu mai frumoasa... dar eu stiu, ca mi l-ai pus ca sa te tin minte... ningea... si amandoi eram sub plapuma cerului... m-atingeai si-mi topeam visele si dorinta... intr-o zi ai plecat... nu mai simt mirosu-ti de tabac si parfum... nu mai vad ochi-ti albastri ca patima cerului... nu ma mai atingi si as da pana si ultima ninsoare pentru tine... ce sunt acum? Niste copii mi-au scos ochii si nu mai pot vedea de o sa treci p-alaturi... un om beat de saracie si iluzii mi-a luat fularul si acum nu mai am nimic de la tine... iar doi indragostiti mi-au furat primavara si nu mai pot muri... sunt... de fapt, nu stiu ce sunt... un biet om de zapada... inghetat de fire... orb de iubire... si beat de nestire... nu mai vreau iarna... nu mai vreau sa ninga...

Serile de iarna

Ador serile de iarna,
Cand focu'-aprind; lumina sting,
Cand tot ce era mort odata
Devine acum atat de viu...

Cand zbor fantasme din trecut
Si alene se scurg idealuri,
Cand moare totul pe Pamant
Si-ngheata apa-n valuri...

Se ascund in umbre de cadavre
Atatea vise neimplinite
Si apari deasupra-n intuneric
M-atingi atent..si tremuri...

Si ochii mei deschisi cu sila
Atat de violeti iti par,
C-o lume intreaga nu se vede,
Se vad doar aschii din cosmar.

Inund-atunci lumina iernii
Si cad fantasme in abis.
Nu sunt decat un mort acum,
Un mort frumos cu vise vii...