Pata de culoare...

O pata de culoare... E tot ce am primit acum cateva saptatamini... o banala pata de culoare (pentru tine, oricine nu ai fi tu) si-o minune incandescenta (pentru mine)... O sansa de a ma elibera de un necunoscut prea adanc ascuns in mine... O putere de a vrea mai mult, tot mai mult... si de a primi asta fara vreo umbra de rusine sau neinteles.... O dorinta de a deveni mai buna, mai fireasca, mai sincera, mai EU... Un sentiment ce nu are nume sau trecut... inertie sau greutate... intrebari sau raspunsuri... un sentiment ce, pur si simplu, exista... o pata de culoare... O cautare necontenita si atat de placuta a nepatrunsului... O inviere a naturalului, ce te face sa tremuri si sa simti fiecare boare de vant, asemenea unei respiratii....unei prime respiratii pe umarul tau... O pata de culoare... Un gand curat si inteles, ce isi face loc intre miile de idei banale si geniale... clare si neintelese... Un sunet vag, dar atat de frumos, ce alina coardele cu grija intinse ale inimii innebunite... o pata de culoare... da, caci cuvinte nu ajung... si poate doar infinitatea de culori, ritmuri si priviri ar inlocui cuvintele ce cad asemenea unei grindine pe florile gingase si suave...E straniu cum un potop intreg de cuvinte nu poate da nici macar o definitie aiurea unei pete de culoare... E neverosimil, dar atat de minunat, ca nici un potop de cuvinte nu te poate descrie... Si doar un amalgam de gesturi, trairi, gusturi si dorinte te creaza... pentru mine... o pata de culoare in totalitate pentru mine... pata mea de culoare...

Imi dau seama...

... ca daca exista poeme, cantece si fraze rasfrante in mii de bucati ce reflecta asemenea unei oglinzi fiecare gand ce te macina si te rupe in toate patru parti, atunci lumea e ceva mai mult decat o un amalgam de caractere si persoane neintelese... Iata una din poemele ce mi-a demonstrat mie insami ca am fost, oarecum, inteleasa de oameni ce nu m-au cunoscut, ce nu au stiut macar de existenta mea... si totusi ce m-au facut sa simt o legatura stransa intre suflete departate...

JUVENTUS
- fragment -
de Simona Popescu

sunt de o mie de feluri,
nu-mi stiu destinul,
doar zgomotul mintii mele,
nesfarsitele derulari de imagini...
ma-nvart in jurul meu ca un titirez,
sunt treaza, deci visez...
cine singur ramanand nu se sperie de sine?
cine?
cateodata am impresia ca nici nu exist,
ca nimic nu exista cu adevarat
si-atunci am nevoie de incurajare,
imi vine sa ma smiorcai,
sa fug gafaind...
sunt un produs utilitar,
mi-e frica de viata pitica,
visez alte privelisti si alte sentimente
(din ce in ce mai demente)
sunt fara varsta,
ma apar cum pot
vorbind despre mine,
despre nimic,
despre tot...