Serile de iarna

Ador serile de iarna,
Cand focu'-aprind; lumina sting,
Cand tot ce era mort odata
Devine acum atat de viu...

Cand zbor fantasme din trecut
Si alene se scurg idealuri,
Cand moare totul pe Pamant
Si-ngheata apa-n valuri...

Se ascund in umbre de cadavre
Atatea vise neimplinite
Si apari deasupra-n intuneric
M-atingi atent..si tremuri...

Si ochii mei deschisi cu sila
Atat de violeti iti par,
C-o lume intreaga nu se vede,
Se vad doar aschii din cosmar.

Inund-atunci lumina iernii
Si cad fantasme in abis.
Nu sunt decat un mort acum,
Un mort frumos cu vise vii...

Prietenul "adevarat"

Si daca ar fi sa vorbim intr-o zi despre prietenie…Ce mi-ai zice? Nu te stradui sa faci impresie…Chiar nu e nevoie… Stiu dinainte ce imi vei spune… Banalitati despre zecile de amici pe care i-ai avut si despre acel (sau,mai bine zis: acea) unic care ti-a demosntrat cu adevarat ca merita increderea si prietenia ta… PROSTII!!! Voi afirma mereu! Nu exista prieteni adevarati pe Pamant… Si nu incerca sa faci iar grimasa de dezgust si de siguranta maxima ca ceea ce vezi acum sunt doar prostii,ca de fiecare data cand “ma citesti” (nu, nu e correct din punct de vedere gramatical si lexical, dar, in fond, asta faceti cu totii : ma cititi )… nu voi nega: exista persoane dragi ce te ajuta in anumite momente…exista amici ce iti vor fi alaturi in situatii critice… persoane ce te vor susitne in tot ceea ce faci sau zici, si asta va parea ca este cel mai sincer si frumos gest din lume… si acum, dupa ce ai zambit ca un prost, gandeste-te bine… esti oare tu de fiecare data sincer atunci cand esti langa cineva pe care il numesti cu multa fala “prieten"? esti oare de fiecare data “acolo” cand el iti destainuie dilemele sale sau dai si tu din cap pentru a nu fi nevoit sa asculti explicatii suplimentar? jura ca niciodata nu ai spus unui asa zis “prieten” ca “ii sta bine in pantofii aia” cand, da fapt, erau odiosi si ai vrut doar sa scapi de interminabilele cautari… nu vei putea… asta o stiu sigur… sau vrei sa-mi zici ca portmoneul extrvagant din piele de crocodil a fost apreaciat de catre tine pentru ca intra-devar ii statea bine lui Cutarica( cand realmente se asorta ca nuca de perete) si nu pentru ca mergea minunat cu cizmele tale din aceeasi factura? Fii sincer… de fapt, laudam in oamenii din jurul nostru, si chiar in prieteni, lucrurile ce ne plac noua insine, independent de figura pe care o au ei cu ele… si asta da e un lucru demonstrat… si acum, mai spune-mi despre prietenii adevarati… sau despre tine in aceasta postura… sau mai bine nu te fa de rusine…recunosc, exista oameni ce sunt diferiti de cei din jurul nostru… ca atitudine, sentimente sau comportament, dar niciodata nu vei putea spune ca un om este un prieten adevarat totalmente…sunt momente in care pana si prietenii “adevarati” triseaza… si, hei,in fond, suntem toti asa..deci le putem ierta asta… insa nu si confunda…eu am gasit totusi in viata mea, daca pot zice astfel ( vei vedea acus de ce ) pe “cineva” ce poate fi acel unic prietn adevarat… ca sa nu te sperii,iti voi explica care este pentru mine notiunea de “prieten adevarat”…prietenul adevarat se deosebeste nu prin fapte si comportament sau banalitati de acest gen, ci prin adevar… da! Un prieten adevarat iti va spune adevarul indiferent de circumstante si, mai ales, indiferent de consecinte.. nu te voi tine mult pe jar…stiu ca abia astepti sa ma contrazic si sa ai sute de argumente pentru a ma ponegri… prietenul care poate realmente sa fie considerat adevarat este … moartea… nu, nu mi-am iesit din minti..si nici nu vreau sa ma sinucid… asa ca nu te alarma si citeste mai departe… moartea e lucrul pe care il stii de mic, fara ocolisuri… orice copil vede murind animalute sau, in cel mai rau caz, rude… si la orice varsta, oricat de frageda, ti se da o explicatie cat de cat logica… moartea nu se ascunde de tine, ca intr-un final sa apara si sa-ti strige diabolic: asta-s eu!cunoaste-ma! Moartea e unicul lucru pe care il avem cert in viata noastra… nu stii sigur de vei avea bani,noroc, prieteni, iubire impartasita, nimic..si totusi esti permanent sigur ca undeva acolo este un sfarsit… moartea nu iti ascunde nimic…odata cu ea ti se raspunde la cele mai mari si mai importante intrabri ale omenirii: unde “plecam” dupa moarte?exista o alta lume?cine a creat lumea? Moartea iti dezleaga cele mai mari dileme…si o face gratis… fara ascunzisuri sau siretlicuri…moartea nu te minte… iti interzice doar sa strigi si celor vii, d-acolo de unde esti, care sunt marile adevaruri… asta e diema cea mai mare… ca atunci cand stii tot, te afli intr-o lume unde si restul stiu… si esti din nou nimic altceva decat “unul din ceilalti”…asta poate sa doara…sau poate sa nu te afecteze (depinde de IQ,la urma urmei)… pare absurd si atat de strasnic ceea ce tocmai am zis… lucrul de care ne temem cel mai tare, lucru cel mai infiorator din viata noastra pare sa fie unicul pe ne poate da adevarul si ce ne poate sfarsi cautarea infinita… de fapt, nimic nou…se pare ca Dincolo totul e ca si aici… doar ca intr-o alta maniera… si atunci ce suntem? O mana de figuri ciudate ce traiesc in asteptarea marelui adevar; adevar de care insa fuge necontenit, pentru a nu-si sfarsi viata…in fond, cred ca asta e marea drama a vietii… cautam adevarul suprem cu orice pret…si atunci cand realizezi ca e insusi moartea, fugi…deci o viata intreaga nu facem altceva, decat sa fugim de adevarul pe care atat il dorim… ma simt asemenea unui tub cu doua bule separate de apa…se vor uni doar de stric pixul, si asta n-o voi face, dar misc incontinuu pixul pentru a le uni… doare…

Ma-ntreb acum...

Ma-ntreb acum: de moarta-oi fi,
In care lume voi trai?
Caci voi trai!
Si cum voi zice mamei: mama?
Sau ii voi spune temii - teama?

Ma intreb mereu, cand voi pleca,
Vei plange tu in urma mea?
Sau mort vei fi de atata timp
Si plange-voi eu in nisip?

Ma intreb de flori deasupra voi avea
Sau de copaci vor creste-n preajma mea?
Si fi-va acolo un gorun sau un stejar,
Un tei prea dulce, un artar
Ori pamant gol si-uscat ierbar?

Ma-ntreb atunci cand voi muri
La mine insami voi gandi?
Si voi cerca sa caut vise
De trupul meu demult desprinse?

Ma-ntreb acum: de moarta-oi fi,
Ce voi simti?
Caci voi simti!
Si daca lumea va trai cand voi muri
Sau totu-n negru va pieri?

Atat ramane dupa noi...

Atat ramane dupa noi:
Fum, fluturi, vise, ploi...
Oare nu suntem decat praf
ce-n goana timpului se trece
Si ce ramane vesnic rece?
Atat ramane dupa noi:
Un geam deschis si trupuri moi...
Un dor prea tanar; un vis prea singur,
Ganduri suspendate-n van
Si tainic plangand un alean...
O, suflet! Ramane-va in urma mea
Macar o vaga amintire,
O calda si dulce privire
Sau totu-n negru va pieri?
Cand voi muri...

Peste toate o lopata de tarana se depune...

Uneori mi-e teama de mine si de ceea ce ma inconjoara. Cat de ridicoli suntem . Urmam scoli laudate, tintim spre idealuri de neatins, ne laudam ca atingem culmi si uneori ne laudam si propriile banalitati imbibate cu prostie. Strasnic! Oare exista ceva mai rau decat o omenire naiva intr-un mod barbar? A, da... Am uitat ca suntem cei mai dezvoltati si inteligenti dintre toate fiintele existente. Si daca noi suntem asa, atunci ma intreb ce calvar traiesc cei inferiori noua? Sau poate le e mai bine? Ei, cel putin, nu fac atat de multe prostii justificate pana si de cele mai iscusite minti, ca apoi sa urle salbatic in fata mortii. Pentru ca asta, in fond, facem : ne umplem pana la nevazut vietile cu banalitati frivole... suspinam dupa o zi pierduta, cand in realitate pierdem vieti intregi. Construim si ruinam imperii cand, de fapt, vietile noastre sunt ruinate pe dinauntru. Ne legam de materie, venerand-o pana la imposibil, ca apoi s-o pierdem asemenea unei carpe folosite si pline e noroi... Asta e scopul maret? Asta e sensul vietii? Asta e menirea omului? Sa se imbacseasca cu primitivitatea scarnava ca intr-un final sa planga in fata mortii? In fond, chiar si sa devenim altii, tot morti vom fi... Si oare asta e? Oare nu conteaza ce faci, cum faci si de ce faci? E nedrept! Poate ca noi: cei banali, prosti, demagogi, analfabeti, materialisti, cei rai,la urma urmei, avem o explicatie a venirii mortii.. Dar cei ilustri, cei intelepti, cei ce sunt genii? De ce? De ce si peste ei se va arunca aceeasi lopata ruginita de vreme cu pamant? Si atunci care mai e sensul acelor genii? Care e castigul inteleptilor? (nu vreau sa par dura,dar ) Care e, in genere,necesitatea existentei oamenilor? Evolutia? Continuitatea? Sau poate dragostea? Prostii! Da, Prostii! Cat de etern si magic nu ni s-ar parea un lucru sau sentiment, zi de zi, ora de ora, in toate lumea se mai ingroapa un om si impreuna cu el acel sacru al sau... Un mort poate fi durere; doi sunt deja statistica...
Si totusi traim... Si totusi continuam... Si cunoastem acest adevar, fie clar, fie doar in subconstient.... Oare suntem intr-atat de puternici in fata mortii, adevarului, a unei actiuni decisive? Sau prea slabi? Nu stiu... Chiar nu stiu...

Je suis malade (Sunt bolnava)... Lara Fabian

Nu mai visez,
Nu mai fumez,
Nu mai am aceeasi istorie.
Sunt urata fara tine,
Sunt murdara fara tine
Ca o orfana lasata intr-un dormitor comun.
Nu mai am dorinta
De a-mi trai viata;
Ea inceteaza cand tu pleci
Si chiar patul meu
Se transforma in platforma de gara
Cand tu pleci...
Sunt bolnava
Completamente bolnava
Ca si cand mama mea pleca serile
Si ma lasa singura cu disperarea-mi...
Sunt bolnava
Completamente bolnava;
Niciodata nu stiu cand vii
Reapari de nu stiu unde
Si vor fi degraba doi ani
De cand ai inebunit...
Ca de o stanca
Ca de un pacat
Sunt legata de tine.
Sunt obosita,
Sunt epuizata
Sa ma prefac ca sunt fericita
Cand ei sunt acolo.
Beau in tota noptile
Si toate wisky-le
Au acelasi gust pentru mine;
Iar toate vapoarele au drapelul tau;
Nu stiu unde sa plec, caci esti peste tot...
Sunt bolnava
Completamente bolnava
Imi vars sangele in corpul tau
Si sunt ca o pasare moarta
Cand tu dormi...
Sunt bolnava
Perfect bolnava!
Tu m-ai privat de toate cantecele
M-ai golit de toate cuvintele..
Credeam ca am talent
Inainte de a aparea tu....
Aceasta iubire ma omoara
Daca continua asa
Voi plesi
Alaturi de radio-ul meu
Ca un copil tampit
Si voi asculta propria-mi voce ce va canta...
Sunt bolnava
Completamente bolnava
Ca si cand mama mea pleca serile
Si ma lasa singura cu disperarea-mi...
Sunt bolnava
Da! Sunt bolnava!
Tu m-ai privat de toate cantecele
M-ai golit de toate cuvintele
Si am inima completamente bolnava
Inconjurata de baricade.
Te astept... Sunt bolnava...

Ce simti oare cand mori? Ce simti cand stii ca nu ai decat un drum final? Drum fara semne de circulatie... Drum cu unic sens... Drum fara intersectii... Te doare oare ca soarele a intarziat azi sa apara? Conteaza oare ca ultima frunza, ce parea ca va trece iarna grea inca ramanad pe ram, a cazut? Simti oare fiorii gerului ce vrea sa-ti atinga oasele pe jumatate amortite? Iti pasa oare de miile de sentimente pierdute si zambetele apasatoare? Ce simti oare cand te invaluie Ea? Ma intreb daca merita sa te temi... Daca e durere sau extaz... Daca mai simti ceva sau esti prins intre fibrele unei aiureli de muschi si celule muribunde...Ma intreb daca intelegi ce se intampla... Oare ai puterea sa plangi? Sau sa razi in hohote? Oare vezi lumina stravezie a unui nor inexistent sau simti caldura artificiala a unei suflari straine? Taci... Nu pentru ca te gandesti si tu la asta.. Nu pentru ca iti pasa... Taci, pentru ca nu stii nici tu nimic... Nu stii daca e azi sau va fi maine... Nu stii daca totul va disparea sau daca vei pieri tu pentru tot... Nu stii nici daca doare... Nu stii ce simti cand mori... Dintr-odata iti dai seama ca vei face parte dintr-o statistica eventuala... Stranepotii tai abia de vor tine minte cum te cheama... (Nu crezi? Intreaba-te daca stii cum o chema pe strabunica ta? Si daca au trecut cateva secunde si n-ai raspuns, nu fa o fata inteligenta ce simuleaza gandirea intensa... Ci doar da ochii in jos...)...Vei deveni doar o umbra... Sau ce poate ramanea din ea... Vei deveni inca un "om de pe timpul lui "Vieru"...sau "a lui Dolgan"... si asta doar daca se va gandi cineva la tine... sau la ei... Te simti mic si aiurea dintr-odata,nu? Te simti de parca mii de talpi murdare de noroiul timpului si-al adevarului ti-au calcat crestetul... Te-ntorci spre geam... Sau te privesti in oglinda... Si dai din cap afirmativ, iar in ochi-ti se reflecta o durere tampita si plina de anxietate... Si te vei gandi la asta inca de-atatea ori.. Si de fiecare data iti vei promite ca de maine TRAIESTI... Iar la cele cateva minute trecute, la sigur, te cufunzi in banalitatea de inainte... Si eu voi face asta... Chiar daca acum ma conving ca nu e asa... E normal... Si toate pentru ca, de fapt, nu stii... Nu stii ce simti cand mori... Daca ai sti, ai trai...Poate...Nici asta nu stii...