Pata de culoare...

O pata de culoare... E tot ce am primit acum cateva saptatamini... o banala pata de culoare (pentru tine, oricine nu ai fi tu) si-o minune incandescenta (pentru mine)... O sansa de a ma elibera de un necunoscut prea adanc ascuns in mine... O putere de a vrea mai mult, tot mai mult... si de a primi asta fara vreo umbra de rusine sau neinteles.... O dorinta de a deveni mai buna, mai fireasca, mai sincera, mai EU... Un sentiment ce nu are nume sau trecut... inertie sau greutate... intrebari sau raspunsuri... un sentiment ce, pur si simplu, exista... o pata de culoare... O cautare necontenita si atat de placuta a nepatrunsului... O inviere a naturalului, ce te face sa tremuri si sa simti fiecare boare de vant, asemenea unei respiratii....unei prime respiratii pe umarul tau... O pata de culoare... Un gand curat si inteles, ce isi face loc intre miile de idei banale si geniale... clare si neintelese... Un sunet vag, dar atat de frumos, ce alina coardele cu grija intinse ale inimii innebunite... o pata de culoare... da, caci cuvinte nu ajung... si poate doar infinitatea de culori, ritmuri si priviri ar inlocui cuvintele ce cad asemenea unei grindine pe florile gingase si suave...E straniu cum un potop intreg de cuvinte nu poate da nici macar o definitie aiurea unei pete de culoare... E neverosimil, dar atat de minunat, ca nici un potop de cuvinte nu te poate descrie... Si doar un amalgam de gesturi, trairi, gusturi si dorinte te creaza... pentru mine... o pata de culoare in totalitate pentru mine... pata mea de culoare...

Imi dau seama...

... ca daca exista poeme, cantece si fraze rasfrante in mii de bucati ce reflecta asemenea unei oglinzi fiecare gand ce te macina si te rupe in toate patru parti, atunci lumea e ceva mai mult decat o un amalgam de caractere si persoane neintelese... Iata una din poemele ce mi-a demonstrat mie insami ca am fost, oarecum, inteleasa de oameni ce nu m-au cunoscut, ce nu au stiut macar de existenta mea... si totusi ce m-au facut sa simt o legatura stransa intre suflete departate...

JUVENTUS
- fragment -
de Simona Popescu

sunt de o mie de feluri,
nu-mi stiu destinul,
doar zgomotul mintii mele,
nesfarsitele derulari de imagini...
ma-nvart in jurul meu ca un titirez,
sunt treaza, deci visez...
cine singur ramanand nu se sperie de sine?
cine?
cateodata am impresia ca nici nu exist,
ca nimic nu exista cu adevarat
si-atunci am nevoie de incurajare,
imi vine sa ma smiorcai,
sa fug gafaind...
sunt un produs utilitar,
mi-e frica de viata pitica,
visez alte privelisti si alte sentimente
(din ce in ce mai demente)
sunt fara varsta,
ma apar cum pot
vorbind despre mine,
despre nimic,
despre tot...

Trecerea timpului...

Trecerea anilor aduce nemultumire, incapatanare, drama... In fond, asa crezi ca e normal sa fie,nu? Insa odata ce renunti la tot ce conteaza pentru o replica tampita sau pentru o privire neordinara, oare poate fi tot bine? Trecerea timpului poate insemna cunoastere, dar si pierderea acelei intelepciuni dorite (si, crezi tu, bine-meritate)... Crezi ca odata cu trecerea anilor esti mai intelept, mai experimentat (cuvant pe care oamenii adora sa-l repete)... Nu... Nu e asa... Odata cu scurgerea orelor iti devine mai batran trupul... Caci doar materia din tine se supune timpului... El trece prin tine si te schimba precum vrea... Unii pierd memoria, altii capacitatea de a intelege lucrurile sau mobilitatea... Ai o vaga impresia ca timpul de joaca si ne diversifica pentru a nu se plictisi.. Pentru ca se plictiseste si el... De rutina, de trecerea continua printre fiinte fara de rost... De aceleasi planete, de aceleasi stele, de aceleasi dorinte ... Iar tu te pierzi in ganduri tampite si abstracte ce te fac sa crezi ca devii mai inteligent... Nu devii decat mai orb... Sau mai inept...Sau mai prost cu trecerea anilor.. Caci timpul iti pune in fata tot noi si noi dileme, iar tu le dai la o parte, ingreunandu-ti mintea cu tot mai multe intrebari fara de raspuns... (raspuns pe care,de fapt, nici nu-l cauti)...Cine a creat lumea? Unde exista marile raspunsuri la eternele intrebari? Ce e dragostea si exista ea oare? Unde e acel absolut? Ti s-au insirat asemeanea fluturilor albastri mii de intrebari in cap..Intrebari ce conteaza pentru tine, pentru el, pentru fiecare... Si-ai inteles ca sunt mai multe decat erau in aparenta,nu? Copilaria este, in fond, paradisul nostru... Paradisul unei necunoasteri atat de minunate... Anii aduc intrebari, nemultumire, drama... O drama ce asemenea unui pahar fara fund, aduna picurii murdari si neintelesi de ploaie... Iar tu stai sub acel pahar... Asteptand ca din clipa in clipa sa cada... Sa te ude... Sa te faca sa te ganesti la o clipa fara de importanta si sa te lase sa pleci in nestiire...In fond, cred ca invidiez oarecum copii si mortii...Cei dintai nu stiu inca nimic, iar ce din urma le stiu poate deja pe toate...Sunt norocosi, cred... Sau poate blestemati... Inca o intrebare... Si asa zi de zi, clipa de clipa, respiratie de respiratie..Oare cum suportam sa traim asa? Si totusi continuam.. Pentru ca, de fapt, nu stim nimic... Sau, cel putin,ne prefacem ca nu ar conta... Sau ca nu avem timp... Timp... Nu il avem niciodata in deajuns si doar el ne poate distruge... Cat de frumos sunt facute lucrurile in lume... Cat de iscusit... Cat de neinteles...

Peste toate o lopata de tarana se depune...

Uneori mi-e teama de mine si de ceea ce ma inconjoara. Cat de ridicoli suntem . Urmam scoli laudate, tintim spre idealuri de neatins, ne laudam ca atingem culmi si uneori ne laudam si propriile banalitati imbibate cu prostie. Strasnic! Oare exista ceva mai rau decat o omenire naiva intr-un mod barbar? A, da... Am uitat ca suntem cei mai dezvoltati si inteligenti dintre toate fiintele existente. Si daca noi suntem asa, atunci ma intreb ce calvar traiesc cei inferiori noua? Sau poate le e mai bine? Ei, cel putin, nu fac atat de multe prostii justificate pana si de cele mai iscusite minti, ca apoi sa urle salbatic in fata mortii. Pentru ca asta, in fond, facem : ne umplem pana la nevazut vietile cu banalitati frivole... suspinam dupa o zi pierduta, cand in realitate pierdem vieti intregi. Construim si ruinam imperii cand, de fapt, vietile noastre sunt ruinate pe dinauntru. Ne legam de materie, venerand-o pana la imposibil, ca apoi s-o pierdem asemenea unei carpe folosite si pline e noroi... Asta e scopul maret? Asta e sensul vietii? Asta e menirea omului? Sa se imbacseasca cu primitivitatea scarnava ca intr-un final sa planga in fata mortii? In fond, chiar si sa devenim altii, tot morti vom fi... Si oare asta e? Oare nu conteaza ce faci, cum faci si de ce faci? E nedrept! Poate ca noi: cei banali, prosti, demagogi, analfabeti, materialisti, cei rai,la urma urmei, avem o explicatie a venirii mortii.. Dar cei ilustri, cei intelepti, cei ce sunt genii? De ce? De ce si peste ei se va arunca aceeasi lopata ruginita de vreme cu pamant? Si atunci care mai e sensul acelor genii? Care e castigul inteleptilor? (nu vreau sa par dura,dar ) Care e, in genere,necesitatea existentei oamenilor? Evolutia? Continuitatea? Sau poate dragostea? Prostii! Da, Prostii! Cat de etern si magic nu ni s-ar parea un lucru sau sentiment, zi de zi, ora de ora, in toate lumea se mai ingroapa un om si impreuna cu el acel sacru al sau... Un mort poate fi durere; doi sunt deja statistica...
Si totusi traim... Si totusi continuam... Si cunoastem acest adevar, fie clar, fie doar in subconstient.... Oare suntem intr-atat de puternici in fata mortii, adevarului, a unei actiuni decisive? Sau prea slabi? Nu stiu... Chiar nu stiu...

Je suis malade (Sunt bolnava)... Lara Fabian

Nu mai visez,
Nu mai fumez,
Nu mai am aceeasi istorie.
Sunt urata fara tine,
Sunt murdara fara tine
Ca o orfana lasata intr-un dormitor comun.
Nu mai am dorinta
De a-mi trai viata;
Ea inceteaza cand tu pleci
Si chiar patul meu
Se transforma in platforma de gara
Cand tu pleci...
Sunt bolnava
Completamente bolnava
Ca si cand mama mea pleca serile
Si ma lasa singura cu disperarea-mi...
Sunt bolnava
Completamente bolnava;
Niciodata nu stiu cand vii
Reapari de nu stiu unde
Si vor fi degraba doi ani
De cand ai inebunit...
Ca de o stanca
Ca de un pacat
Sunt legata de tine.
Sunt obosita,
Sunt epuizata
Sa ma prefac ca sunt fericita
Cand ei sunt acolo.
Beau in tota noptile
Si toate wisky-le
Au acelasi gust pentru mine;
Iar toate vapoarele au drapelul tau;
Nu stiu unde sa plec, caci esti peste tot...
Sunt bolnava
Completamente bolnava
Imi vars sangele in corpul tau
Si sunt ca o pasare moarta
Cand tu dormi...
Sunt bolnava
Perfect bolnava!
Tu m-ai privat de toate cantecele
M-ai golit de toate cuvintele..
Credeam ca am talent
Inainte de a aparea tu....
Aceasta iubire ma omoara
Daca continua asa
Voi plesi
Alaturi de radio-ul meu
Ca un copil tampit
Si voi asculta propria-mi voce ce va canta...
Sunt bolnava
Completamente bolnava
Ca si cand mama mea pleca serile
Si ma lasa singura cu disperarea-mi...
Sunt bolnava
Da! Sunt bolnava!
Tu m-ai privat de toate cantecele
M-ai golit de toate cuvintele
Si am inima completamente bolnava
Inconjurata de baricade.
Te astept... Sunt bolnava...

Ai fi vrut... You wished you had...

Ai fi vrut sa cauti urmele in pamantul inca umed, dar te-au oprit urmele ei atent lasate in sufletul tau... Ai fi vrut sa stingi lumanarea pentru a nu mai vedea ce se intampla in juru-ti, dar ardea abia vazuta speranta ta neprihanita... Ai fi vrut sa strigi la ultima pasare ce a brazdat cerul neajutorat inainte de asfintit, dar a strigat constiinta-ti la norul de fum geometric ce ti s-a asternut in mintea-ti... Ai fi vrut sa simti acea rece suflare de vant, dar n-ai atins decat suflarea ei lasata in graba pe umarul hainei tale... Ai fi vrut sa intinzi mana ca sa opresti un strop de ploaie, dar ti s-a intins peste paru-ti o albeata tarzie...Ai fi vrut sa mai traiesti, caci n-a simtit decat materia din tine, dar sufletu-ti nu mai traia...


You wished you had looked for the footprints left in the wet ground, but the footprints she left in your heart stopped you... You wished you had blown the candle so you couldn't see everything around you, but your immaculate hope was still burning quiet... You wished you had screamed at the last bird that crossed the dying sky before the sunset, but your conscience yelled at the geometric cloud that shadowed your mind... You wished you had felt that cold wind, but you barely touched her life breath left patiently on your cloth's shoulder...You wished you had extended your hand to stop that raindrop, but your hair became whiter and whiter... You wished you had lived more, 'cause only your body lived for you, but your soul was dying...

Ce simti oare cand mori? Ce simti cand stii ca nu ai decat un drum final? Drum fara semne de circulatie... Drum cu unic sens... Drum fara intersectii... Te doare oare ca soarele a intarziat azi sa apara? Conteaza oare ca ultima frunza, ce parea ca va trece iarna grea inca ramanad pe ram, a cazut? Simti oare fiorii gerului ce vrea sa-ti atinga oasele pe jumatate amortite? Iti pasa oare de miile de sentimente pierdute si zambetele apasatoare? Ce simti oare cand te invaluie Ea? Ma intreb daca merita sa te temi... Daca e durere sau extaz... Daca mai simti ceva sau esti prins intre fibrele unei aiureli de muschi si celule muribunde...Ma intreb daca intelegi ce se intampla... Oare ai puterea sa plangi? Sau sa razi in hohote? Oare vezi lumina stravezie a unui nor inexistent sau simti caldura artificiala a unei suflari straine? Taci... Nu pentru ca te gandesti si tu la asta.. Nu pentru ca iti pasa... Taci, pentru ca nu stii nici tu nimic... Nu stii daca e azi sau va fi maine... Nu stii daca totul va disparea sau daca vei pieri tu pentru tot... Nu stii nici daca doare... Nu stii ce simti cand mori... Dintr-odata iti dai seama ca vei face parte dintr-o statistica eventuala... Stranepotii tai abia de vor tine minte cum te cheama... (Nu crezi? Intreaba-te daca stii cum o chema pe strabunica ta? Si daca au trecut cateva secunde si n-ai raspuns, nu fa o fata inteligenta ce simuleaza gandirea intensa... Ci doar da ochii in jos...)...Vei deveni doar o umbra... Sau ce poate ramanea din ea... Vei deveni inca un "om de pe timpul lui "Vieru"...sau "a lui Dolgan"... si asta doar daca se va gandi cineva la tine... sau la ei... Te simti mic si aiurea dintr-odata,nu? Te simti de parca mii de talpi murdare de noroiul timpului si-al adevarului ti-au calcat crestetul... Te-ntorci spre geam... Sau te privesti in oglinda... Si dai din cap afirmativ, iar in ochi-ti se reflecta o durere tampita si plina de anxietate... Si te vei gandi la asta inca de-atatea ori.. Si de fiecare data iti vei promite ca de maine TRAIESTI... Iar la cele cateva minute trecute, la sigur, te cufunzi in banalitatea de inainte... Si eu voi face asta... Chiar daca acum ma conving ca nu e asa... E normal... Si toate pentru ca, de fapt, nu stii... Nu stii ce simti cand mori... Daca ai sti, ai trai...Poate...Nici asta nu stii...