Fericire...

Mi-am zis mie insami deseori ca cel mai bun lucru ce poate sa mi se intample este sa fiu fericita... Niciodata nu am catalogat termenul de "fericire" ca ceva anume.. Si cu atat mai mult, nu am incercat sa-l transform intr-un stereotip... Mereu am vrut sa fiu deosebita (vreau si acum :P )... Nu conteaza in realiate daca "fericirea" pe care o doream era doar acea familie minunata pe care o am si ce ma face sa inteleg ce e este iertarea si dragostea... sau acei prieteni fara de care acum as fi alta (poate mai rece, poate mai putin visatoare, poate mai putin implinita) si care mi-au devenit parte componenta a vietii, dandu-mi notiunea adevarata a fidelitatii... sau poate acele iubiri (mici si mari, pasionale si neinsemnate, dulci si amare) ce m-au facut sa visez, sa vorbesc nebunii si sa fac prostioare atat de frumoase... sau poate un zambet dat pe ascuns ca multumire pentru o tema copiata... sau poate o lacrima varsata in momentul cel mai emotionant al unui film, al carui eroina principala m-am vazut de-atatea ori... sau poate toate detaliile banale si cele mai importante momente din viata mea luate ca un amalgam... Insa acum imi dau seama de lucruri ce nu le intelegeam pana acum... Si e straniu ca fericirea poate avea umbre.. Umbre nedorite, neclare si sfidatoare... Sunt fericita acum... Fericita pentru clipe ce trec, ce promit sa ramana, ce vor sa fie repetate... Insa imi dau seama ca persista acel sentiment de teama de pana acum... Si imi dau seama, ca pana si cea mai mare fericire este umbrita de teama nebuna si necontrolata de a pierde ceea ce ai... Fericirea mea formeaza un tot intreg atat de drag inimii mele si acum inteleg ca orice detaliu ce s-ar putea pierde ar distruge, ar rupe, ar sfarama, chiar daca NU ar ucide... In spatele fiecarui lucru desavarsit este ceva tragic... In spatele fericirii este acea teama de a pierde ceea ce te face sa suspini, tremuri si visa acum... Inseamna asta ca, in fond, acea fericire absoluta ce si-o doreste fiecare nu exista? Nu... Neg asta... Si nu o fac tocmai pentru ca stiu sigur ca nu e asa, ci pentru ca fericirea este nebuna, pasionala si, din pacate, trecatoare... Iar asta o si face frumoasa, dorita si apreciata... Iar daca pleaca, nu o face din rautate si, in nici un caz, cu nerecunostinta... Iti lasa aminiri, clipe de neuitat si o speranta enorma... De asta cred ca devin masochista... Eu si atat de multi in lumea asta... Caci alerg nelinistita dupa un nor de vis, ce nu doar ma face sa sufar cand pleaca, ci si cand il ating intr-un final... Iar asta ma face FERICITA... Extrem de fericita...