Iarna...

Cerul pustiu nu vrea să-mi vorbească,

Soarele nu vrea să mă-ncălzească.

Simt că în jur totul încet dispare

Şi lentamente pierde din culoare.

Păsările-au încetat să mai zboare,

Albul inundă făr de scăpare.

Sufletul meu in durere şi ceaţă

Ca apa curata se stinge şi-ngheaţă.

Copacii goi sunt ca umbre străine,

Ce impart venin caselor vecine,

Iar focul ce ardea candva cu putere

E stins de frig, intuneric, durere.

O ultimă frunză cade moartă jos

A murit in chinuri! Si totusi, cat de frumos

E albul ce inundă terenuri

Ce te face să strigi, ce te face să tremuri...

                                                                 (Cristina Zaporojan)