26 нояб. 2012 г.

Acum sau Niciodata?!?

Sunt crestin-ortodoxa, dar niciodata nu am inteles si nici evaluat Marea Schizma la fel ca ceilalti… Religia catolica isi are, in fond, radacinile alaturi de cea crestina… In fine, nu voi face lectii de etica sau religie… parearea mea este doar a mea… catolicii au o fraza ce m-a pus mereu pe ganduri…iar acum, fraza asta nu e altceva decat virusul ce imi inunda creierul si nu ma lasa sa ma gandesc la altceva… Vorbeste acum sau taci pe vecie… Imi apar atatea intrebari… ( ca intotdeauna,de fapt :D ) “Acum” este un singur moment, o singura sansa oferita (pierduta, de obicei)? Sau orice moment in care simti ca nu mai ai putere devine acel “acum” de care atata ai nevoie? Cand este acel “acum” care figureaza in fraza? Cand sa stii care e acel moment unic in care ai totul in mainile tale? Atunci cand nu mai poti? Atunci cand lumea intreaga ti se naruie? Atunci cand totul devine banal si prea dureros de infruntat? Sau atunci cand ai pentru ce lupta, pentru ce spune adevarul, atunci cand ai ce pierde, daca taci? Ce ar putea sa te faca sa vorbesti si ce te-ar putea convinge sa taci pe vecie? O nebunie sau rusinea? O pasiune sau dorinta de a face totul corect? Un vis al tau sau un vis strain? O lumea a ta sau o lume in care tu esti totul? Cand stii daca trebuie sa vorbesti sau daca trebuie sa taci pe vecie? Si cel mai important, daca decizi sa taci, a fost oare asta unica sansa de a mai vorbi vreodata? Cum alegi? Cum alegi atunci cand fiecare optiune e pacat si salvare in acelasi timp? Cum spui ceea ceea ce ar putea sa schimbe lumea intreaga? Si cum sa taci, stiind ca lumea ta va fi distrusa? Paradoxal,nu? Orice nu ai alege, cineva va suferi…Cineva va dori sa intoarca timpul inapoi… Cineva te va blestema… Cineva nu va mai fi la fel… Si atunci, ce faci? Vorbesti acum? Sau taci pe vecie?

20 нояб. 2012 г.

Cat de corect e sa gresesti? Intentionat,dar fara vreo intentie…cu sufletul,fara a avea pic de suflet in tine…clar,dar atat de inexplicabil…Cat de corect e sa vrei? Sa vrei ce nu poate fi? Sa vrei ceva ce nu are remediu? Cat de corect e sa greseti arzand tot pana in temelie? Sa arzi pana si ultima picatura de cer pentru o bataie de inima tanara? Sa uiti pana si de cel mai frumos vis pentru un clinchet de clopot satanic? Cat de corect e sa ineci trecut si viitor pentru un present ingamfat,dar jalnic, patetic si fara pic de ploaie? Sa gasesti sentimente ascunse in diabolice trairi… Sa ascunzi fraze rupte si transpui in viata versuri goale asemenea unui poet nemernic,fara pic de imaginatie… Sa lasi focul sa arda apa, sa o consume, sa o chinuie,sa o tortureze si sa lase o picatura ca amintire… Cat de corect e sa simti? Sa transformi cele mai nebunatice prostii in potop de pacate… Sa aduci la viata ganduri demult uitate si trairi demult cicatrizate…Cat e de corect sa uiti de toti? De toate… De orice… Pentru ce? Cat de corect e sa gresesti cu cel ce iubesti? Sa gresesti pentru tot ce urasti? E corect sa gresesti,pe cat e de gresit sa faci tot corect… Sincer,transparent, atent, cu consideratie… Prostii, aberatii, tampenii de prost gust… Cine te va lauda pentru o viata de invidiat, daca toti te premiaza pentru prostii rasunatoare? Cat e de corect sa gresesti intr-o lume atat de mare, daca ruina e lumea TA mica? Cat gresit poate fi sa asculti ploaia arzatoare din tine,in timp ce toti n-aud decat o cascada zgomotoasa? Cat de gresit facem totul ca la Carte…Nu e vina noastra…E vina Cartii…A fost scrisa de un agramat fara suflet…Si atunci? Ce e corect? Ce e gresit?

6 июл. 2011 г.

In memoriam


Fac ceea ce faci si tu… Strabat kilometri in necunoscut... String intreaga lume intr-o rasuflare...Frang idei preconcepute... Visez imposibilul... Cred in mii de fire de praf ce ma schimba... Sfidez reguli... Cer respectarea lor... Fac greseli si le transform in idei... Strangulez fluturi in stomac... Ating zeitati ce ma venereaza... Aud cum vantul imi vorbeste... Raspund ploii si-o rog sa-i vorbeasca... Fac atatea... Nu fac nimic... Vreau atatea... Nu vreau nmic... Am atatea... Da,am atatea... Fac ce faci si tu...Fac ce a facut si el... Sunt unica... Ca si tine... Ca si el... Mi-am pictat lumea, acum cand el a plecat pentru totdeauna... Acum, cand el a plecat sa decopere ceea ce eu si cu tine vrem atat de tare sa stim… Mi-am pictat lumea cu aceleasi culori… Cu aceleasi forme… Nu s-a schimbat nimic… Continui sa rad… Sa plang pentru motanei parasiti… Sa vreau blestematul telefon sa nu se descarce cand am atata nevoie de el… Nu s-a schimbat nimic… Doar ca ma simt ciudat… Ma simt parasita… Am incercat sa numar oamenii care ma inconjoara… Sunt tot atatia… Aceaiasi in planul principal… Aceiasi in planul secundar… In fundal lipseste unul… Lipsea de atata timp… Dar acum, cand lipseste cu adevarat din toate planurile din lume, ii simt lipsa si eu… Cine decide cand plecam? E o decizie de moment sau se face cu cereri si acte semnate din timp? Sau poate de la nastere? Cine taie panglica si ne da acesul la lumea cealalta? Depinde de asta viata noastra? El nu a stiut nimic... Cel putin asa vreau sa cred... Asa mi-e mai comod... Asa nu ma doare atat... Sunt trista... Deceptionata... Infranta inca o data de moarte... El nu mai este... Cineva continua sa rada...Cineva continua sa vrea la mare... Cineva continua sa sufere dupa o iubire ce nu va mai veni... Asa voi fi si eu candva... Voi pleca vreodata... Poate maine... Poate peste o eternitate... Poate voi sti ca plec... Sau poate voi pleca ca el, in nestire... Nu stiu cum as prefera... Dar nici nu cred sa conteze dorinta mea... Si atunci, cineva isi va desena lumea... Si va vedea ca nimic nu s-a schimbat... Eu nu voi mai fi si cineva va continua sa rada... sa viseze...sa asculte fraze inutile si sa dea din cap...sa vrea la mare...sa omoare iubiri si sa reaprinda pasiuni... Ma bucur sa imi inchipui ca dupa moarte nu vad si nu mai aud lumea de candva... Nu as vrea sa vad ca lumea continua sa se roteasca dupa plecarea mea... Sa vad petreceri de adio... Pahare inchinate in memoria mea si spre bucuria stomacului...Oameni ce vor sa ma vada si nu sa ma simta... Sunt egoista... Asa cum esti si tu... Asa cum a fost si el... Ma doare ca a plecat... Ma bucur ca l-am cunoscut... Ma doare ca nu a aflat cat am tinut la el...Ma bucura ca a simtit ca era un om deosebit...Ma doare ca nu i-am cerut iertare... Ma bucura sa cred ca, acum, de acolo de unde este, imi poate citi toate gandurile...

Sper ca acum este acolo unde culorile sunt diferite de banalul gri ce il vedem... Sper ca nu mai sufera, ca nu mai plange, ca nu mai simte durere si tristete...Sper ca vede ceea ce noi nici nu ne inchipuim...Si sper ca are linistea, siguranta si implinirea ce atata o vrem fiecare din noi... Sper ca bunelul meu, tatal tau,toti cei pe care i-am avut alaturi candva l-au primit cu bratele deschise si i-au aratat o noua lume...O lume unde ne vor astepta...O lume unde oricum vom ajunge...

Dumnezeu sa te aiba in paza Sa, Eugen Turcan!

6 мар. 2011 г.

Inceput...


Urmaresc cum te nasti din apa marii... Cum se stinge trilul pasarilor sub potopul de frumusete al vocii tale sunatoare... Cum pasesti asemenea unei furtuni si cum spuma stravezie a valurilor se-ncinge la atingerea pielii tale... Cum te-apropii de mine intr-o sete nebuna si zbori... Zbori deasupra-mi, ca apoi sa cazi in bratele-mi nascatoare de dor... Sa-ti numar picurii de apa de pe corp si sa ma pierd intre miile de arome vreau... Sa vad cum renasti din mine...

Te astept...


Te astept pe terasa intunecata... ca intotdeauna... abia respirand, abia simtind pamantul mort, abia atingand aerul blond de vara... te astept ca-n primele zile... ingrijorata, extaziata, nebuna... te-astept ca niciodata... noua, curata, deschisa tie ca rugaciunea deschisa Atotputernicului... te-astept... si de nu vii nici astazi, ca si ieri, voi fi si maine aici... te voi astepta pe terasa intunecata...

Povestea unui om de zapada


E ultima zi de iarna…se pare ca azi ar trebui soarele sa arda mai puternic… ca azi el ar trebui sa sune cu razele-i vii, in toate geamurile… dar tace... e ascuns acolo sus undeva... si plange... stiu ca plange, caci ninge atat de frumos afara... ciudat...el plange, iar eu...iar eu plang cu el... cu lacrimi de gheata petrec viata-mi ca un fluture albastru... nu! astazi nu sfarsitul...mi s-a mai dat o zi... i s-a mai dat o sansa omului de zapada... si nu o vreau! ma crezi? Nu o mai vreau! Am crezut ca iarna asta va fi cea mai frumoasa... m-ai facut tu s-o simt, cand m-ai lipit cu mainile-ti puternice si aspre... cand mi-ai dat ochi sa vad o lume intreaga... cand mi-ai pus fularu-ti violet ca sa nu imi mai fie frig sau ca sa fiu mai frumoasa... dar eu stiu, ca mi l-ai pus ca sa te tin minte... ningea... si amandoi eram sub plapuma cerului... m-atingeai si-mi topeam visele si dorinta... intr-o zi ai plecat... nu mai simt mirosu-ti de tabac si parfum... nu mai vad ochi-ti albastri ca patima cerului... nu ma mai atingi si as da pana si ultima ninsoare pentru tine... ce sunt acum? Niste copii mi-au scos ochii si nu mai pot vedea de o sa treci p-alaturi... un om beat de saracie si iluzii mi-a luat fularul si acum nu mai am nimic de la tine... iar doi indragostiti mi-au furat primavara si nu mai pot muri... sunt... de fapt, nu stiu ce sunt... un biet om de zapada... inghetat de fire... orb de iubire... si beat de nestire... nu mai vreau iarna... nu mai vreau sa ninga...

15 янв. 2011 г.

Serile de iarna





Ador serile de iarna,
Cand focu'-aprind; lumina sting,
Cand tot ce era mort odata
Devine acum atat de viu...

Cand zbor fantasme din trecut
Si alene se scurg idealuri,
Cand moare totul pe Pamant
Si-ngheata apa-n valuri...

Se ascund in umbre de cadavre
Atatea vise neimplinite
Si apari deasupra-n intuneric
M-atingi atent..si tremuri...

Si ochii mei deschisi cu sila
Atat de violeti iti par,
C-o lume intreaga nu se vede,
Se vad doar aschii din cosmar.

Inund-atunci lumina iernii
Si cad fantasme in abis.
Nu sunt decat un mort acum,
Un mort frumos cu vise vii...

3 янв. 2011 г.

Prietenul "adevarat"


Si daca ar fi sa vorbim intr-o zi despre prietenie…Ce mi-ai zice? Nu te stradui sa faci impresie…Chiar nu e nevoie… Stiu dinainte ce imi vei spune… Banalitati despre zecile de amici pe care i-ai avut si despre acel (sau,mai bine zis: acea) unic care ti-a demosntrat cu adevarat ca merita increderea si prietenia ta… PROSTII!!! Voi afirma mereu! Nu exista prieteni adevarati pe Pamant… Si nu incerca sa faci iar grimasa de dezgust si de siguranta maxima ca ceea ce vezi acum sunt doar prostii,ca de fiecare data cand “ma citesti” (nu, nu e correct din punct de vedere gramatical si lexical, dar, in fond, asta faceti cu totii : ma cititi )… nu voi nega: exista persoane dragi ce te ajuta in anumite momente…exista amici ce iti vor fi alaturi in situatii critice… persoane ce te vor susitne in tot ceea ce faci sau zici, si asta va parea ca este cel mai sincer si frumos gest din lume… si acum, dupa ce ai zambit ca un prost, gandeste-te bine… esti oare tu de fiecare data sincer atunci cand esti langa cineva pe care il numesti cu multa fala “prieten"? esti oare de fiecare data “acolo” cand el iti destainuie dilemele sale sau dai si tu din cap pentru a nu fi nevoit sa asculti explicatii suplimentar? jura ca niciodata nu ai spus unui asa zis “prieten” ca “ii sta bine in pantofii aia” cand, da fapt, erau odiosi si ai vrut doar sa scapi de interminabilele cautari… nu vei putea… asta o stiu sigur… sau vrei sa-mi zici ca portmoneul extrvagant din piele de crocodil a fost apreaciat de catre tine pentru ca intra-devar ii statea bine lui Cutarica( cand realmente se asorta ca nuca de perete) si nu pentru ca mergea minunat cu cizmele tale din aceeasi factura? Fii sincer… de fapt, laudam in oamenii din jurul nostru, si chiar in prieteni, lucrurile ce ne plac noua insine, independent de figura pe care o au ei cu ele… si asta da e un lucru demonstrat… si acum, mai spune-mi despre prietenii adevarati… sau despre tine in aceasta postura… sau mai bine nu te fa de rusine…recunosc, exista oameni ce sunt diferiti de cei din jurul nostru… ca atitudine, sentimente sau comportament, dar niciodata nu vei putea spune ca un om este un prieten adevarat totalmente…sunt momente in care pana si prietenii “adevarati” triseaza… si, hei,in fond, suntem toti asa..deci le putem ierta asta… insa nu si confunda…eu am gasit totusi in viata mea, daca pot zice astfel ( vei vedea acus de ce ) pe “cineva” ce poate fi acel unic prietn adevarat… ca sa nu te sperii,iti voi explica care este pentru mine notiunea de “prieten adevarat”…prietenul adevarat se deosebeste nu prin fapte si comportament sau banalitati de acest gen, ci prin adevar… da! Un prieten adevarat iti va spune adevarul indiferent de circumstante si, mai ales, indiferent de consecinte.. nu te voi tine mult pe jar…stiu ca abia astepti sa ma contrazic si sa ai sute de argumente pentru a ma ponegri… prietenul care poate realmente sa fie considerat adevarat este … moartea… nu, nu mi-am iesit din minti..si nici nu vreau sa ma sinucid… asa ca nu te alarma si citeste mai departe… moartea e lucrul pe care il stii de mic, fara ocolisuri… orice copil vede murind animalute sau, in cel mai rau caz, rude… si la orice varsta, oricat de frageda, ti se da o explicatie cat de cat logica… moartea nu se ascunde de tine, ca intr-un final sa apara si sa-ti strige diabolic: asta-s eu!cunoaste-ma! Moartea e unicul lucru pe care il avem cert in viata noastra… nu stii sigur de vei avea bani,noroc, prieteni, iubire impartasita, nimic..si totusi esti permanent sigur ca undeva acolo este un sfarsit… moartea nu iti ascunde nimic…odata cu ea ti se raspunde la cele mai mari si mai importante intrabri ale omenirii: unde “plecam” dupa moarte?exista o alta lume?cine a creat lumea? Moartea iti dezleaga cele mai mari dileme…si o face gratis… fara ascunzisuri sau siretlicuri…moartea nu te minte… iti interzice doar sa strigi si celor vii, d-acolo de unde esti, care sunt marile adevaruri… asta e diema cea mai mare… ca atunci cand stii tot, te afli intr-o lume unde si restul stiu… si esti din nou nimic altceva decat “unul din ceilalti”…asta poate sa doara…sau poate sa nu te afecteze (depinde de IQ,la urma urmei)… pare absurd si atat de strasnic ceea ce tocmai am zis… lucrul de care ne temem cel mai tare, lucru cel mai infiorator din viata noastra pare sa fie unicul pe ne poate da adevarul si ce ne poate sfarsi cautarea infinita… de fapt, nimic nou…se pare ca Dincolo totul e ca si aici… doar ca intr-o alta maniera… si atunci ce suntem? O mana de figuri ciudate ce traiesc in asteptarea marelui adevar; adevar de care insa fuge necontenit, pentru a nu-si sfarsi viata…in fond, cred ca asta e marea drama a vietii… cautam adevarul suprem cu orice pret…si atunci cand realizezi ca e insusi moartea, fugi…deci o viata intreaga nu facem altceva, decat sa fugim de adevarul pe care atat il dorim… ma simt asemenea unui tub cu doua bule separate de apa…se vor uni doar de stric pixul, si asta n-o voi face, dar misc incontinuu pixul pentru a le uni… doare…

31 окт. 2010 г.

Tu... Eu...


Tu - penita, eu - foaia goala;
Eu - "acum", tu - "mereu";
Eu - copilul, tu - mana care-l tine;
Eu - gandul, tu- Dumnezeu;

Eu- geniul, tu - absolutul;
Tu - casa, eu - doar lutul;
Eu - litera, tu - cuvantul;
Tu - cerul, eu - pamantul;

Eu - culoarea, tu - pictorul;
Tu - omul, eu - dorul tau;
Si dac'o fi s-aleg ce o sa vie,
Te-aleg pe tine... si orice-o mai fi sa fie...

Fericita...


Fricoasa, disperata,trista, dar indragostita...
Mediocra sau inalta, parasita, inebunita, lipsita de viata, dar indragostita...
Uitata, schimbata, visata si neatinsa, dar indragostita...
Prefacuta, duruta, ascunsa si temuta, dar indragostita...
Banala, neinteleasa, etichetata si amorala, dar indragostita...
Delicata, pasionala, moarta-n visare, dar indragostita...
Cuminte, tacuta, mereu nevazuta, dar indragostita...
Abandonata, speriata si sfarsita, dar indragostita...

Indragostita, implinita, si-n pofida la toate, fericita...

9 сент. 2010 г.

O ploaie grabita...


O ploaie grabita de toamna m-atinge,
Cu dor, cu iubire, cu-o ura tampita ma stinge...
Fierb pori, fibre, gene in apa murdarea,
In timp ce mor note straini de chitara...

Un vant singuratic imi zboara prin gene;
Tu treci pe-o stradela prea goala alene,
Strangi frunze colore ca vechi amintiri
Si apoi le arunci; poate-ncerci sa le-nvii.

Vibratii pierdute, curmate de stele
Sparg geamuri din strasuri, figuri din inele,
Iar tristul si bietul acordeon
Se-neaca in bocet si strigat de dor...

Apatic, te-opresti si o lacrima-ti cade,
O stergi cu privirea-mi si te pierzi in zare;
Sa nu stiu vreodata ce mult m-ai iubit..
Sa nu stii vreodata ce mult te-am dorit...

Lumea mea...


Am si eu lumea mea... cu fulgi din barila... cu zambete skai... cu dorinte pur fenotipice si pline de pacat... cu trairi neintelese, duse de valuri ce se incununa in resacuri triste... cu fericiri din strasuri ce se rup atat de spectaculos, dar ce stralucesc intr-un soare mult prea arzator...am si eu lumea mea... ironica, dar profunda... neordinara, dar atat de originala... ermetica, dar totodata naturala... paradoxala si neinteleasa, dar atat de frumoasa...

13 июл. 2010 г.

Strigat...


Nu ai vrut vreodata sa strigi? Da. Sa strigi. Nu pentru ca te-ar durea...nu pentru ca ai pierdut...nu pentru ca esti in culmea fericirii... Sa strigi... de parca te-ar putea auzi o lume intreaga... de parca te-ar auzi fiecare din cei ce respira dragoste... de parca nu te-ar mai auzi nimeni niciodata... Sa strigi...incat sa trezesti o viata trecuta...incat sa misti o lume nedescoperita...incat sa traiesti pentru fiecare din cei ce au atatea de dat...incat sa nu mai fie nimic pe pamant...Sa strigi...ca un nebun...ca un extaziat...ca un neinteles...ca un adorat...Sa strigi...si sa simti un val inexplicabil de sentimente oarbe...si sa dai un potop de sunete mute...si sa primesti mii de trairi surde... Sa strigi...in numele unei iubiri...in numele unui esec...in numele unei vieti atat de scurte...in numele unei fericiri atat de frumos uitate...Sa strigi...de dragul fiecarui an trecut in goana...de dragul fiecarei clipe atat de lungi...de dragul fiecarei dorinte neimplinite...de dragul fiecarui vis devenit realitate...Sa strigi...Asa cum n-ai facut-o niciodata...

20 мая 2010 г.

Ma-ntreb acum...


Ma-ntreb acum: de moarta-oi fi,
In care lume voi trai?
Caci voi trai!
Si cum voi zice mamei: mama?
Sau ii voi spune temii - teama?

Ma intreb mereu, cand voi pleca,
Vei plange tu in urma mea?
Sau mort vei fi de atata timp
Si plange-voi eu in nisip?

Ma intreb de flori deasupra voi avea
Sau de copaci vor creste-n preajma mea?
Si fi-va acolo un gorun sau un stejar,
Un tei prea dulce, un artar
Ori pamant gol si-uscat ierbar?

Ma-ntreb atunci cand voi muri
La mine insami voi gandi?
Si voi cerca sa caut vise
De trupul meu demult desprinse?

Ma-ntreb acum: de moarta-oi fi,
Ce voi simti?
Caci voi simti!
Si daca lumea va trai cand voi muri
Sau totu-n negru va pieri?

18 мая 2010 г.

Viori sunt femeile...


Viori sunt femeile si struni le sunt visele...
Cu-o forta nebuna iti ineaca dorintele...
O, unde se-atinge acel ton de-nceput
Si de ce acum glasul viorii e mut?
De ce mai vibreaza apatic un dor,
Daca cvinte perfecte se-ncurca si mor?
O cetera-s eu; tu - un biet lutier,
Caci fara iubirea-ti ma-nadus si pier...
Iar sunetu-mi gol si prea disperat
Tradeaza iubirea-mi... Tradeaza-un pacat...

5 мая 2010 г.

Atat ramane dupa noi...


Atat ramane dupa noi:
Fum, fluturi, vise, ploi...
Oare nu suntem decat praf
ce-n goana timpului se trece
Si ce ramane vesnic rece?
Atat ramane dupa noi:
Un geam deschis si trupuri moi...
Un dor prea tanar; un vis prea singur,
Ganduri suspendate-n van
Si tainic plangand un alean...
O, suflet! Ramane-va in urma mea
Macar o vaga amintire,
O calda si dulce privire
Sau totu-n negru va pieri?
Cand voi muri...

19 апр. 2010 г.

Pata de culoare...


O pata de culoare... E tot ce am primit acum cateva saptatamini... o banala pata de culoare (pentru tine, oricine nu ai fi tu) si-o minune incandescenta (pentru mine)... O sansa de a ma elibera de un necunoscut prea adanc ascuns in mine... O putere de a vrea mai mult, tot mai mult... si de a primi asta fara vreo umbra de rusine sau neinteles.... O dorinta de a deveni mai buna, mai fireasca, mai sincera, mai EU... Un sentiment ce nu are nume sau trecut... inertie sau greutate... intrebari sau raspunsuri... un sentiment ce, pur si simplu, exista... o pata de culoare... O cautare necontenita si atat de placuta a nepatrunsului... O inviere a naturalului, ce te face sa tremuri si sa simti fiecare boare de vant, asemenea unei respiratii....unei prime respiratii pe umarul tau... O pata de culoare... Un gand curat si inteles, ce isi face loc intre miile de idei banale si geniale... clare si neintelese... Un sunet vag, dar atat de frumos, ce alina coardele cu grija intinse ale inimii innebunite... o pata de culoare... da, caci cuvinte nu ajung... si poate doar infinitatea de culori, ritmuri si priviri ar inlocui cuvintele ce cad asemenea unei grindine pe florile gingase si suave...E straniu cum un potop intreg de cuvinte nu poate da nici macar o definitie aiurea unei pete de culoare... E neverosimil, dar atat de minunat, ca nici un potop de cuvinte nu te poate descrie... Si doar un amalgam de gesturi, trairi, gusturi si dorinte te creaza... pentru mine... o pata de culoare in totalitate pentru mine... pata mea de culoare...

4 апр. 2010 г.

Imi dau seama...

... ca daca exista poeme, cantece si fraze rasfrante in mii de bucati ce reflecta asemenea unei oglinzi fiecare gand ce te macina si te rupe in toate patru parti, atunci lumea e ceva mai mult decat o un amalgam de caractere si persoane neintelese... Iata una din poemele ce mi-a demonstrat mie insami ca am fost, oarecum, inteleasa de oameni ce nu m-au cunoscut, ce nu au stiut macar de existenta mea... si totusi ce m-au facut sa simt o legatura stransa intre suflete departate...

JUVENTUS
- fragment -
de Simona Popescu

sunt de o mie de feluri,
nu-mi stiu destinul,
doar zgomotul mintii mele,
nesfarsitele derulari de imagini...
ma-nvart in jurul meu ca un titirez,
sunt treaza, deci visez...
cine singur ramanand nu se sperie de sine?
cine?
cateodata am impresia ca nici nu exist,
ca nimic nu exista cu adevarat
si-atunci am nevoie de incurajare,
imi vine sa ma smiorcai,
sa fug gafaind...
sunt un produs utilitar,
mi-e frica de viata pitica,
visez alte privelisti si alte sentimente
(din ce in ce mai demente)
sunt fara varsta,
ma apar cum pot
vorbind despre mine,
despre nimic,
despre tot...

24 мар. 2010 г.

Trecerea timpului...


Trecerea anilor aduce nemultumire, incapatanare, drama... In fond, asa crezi ca e normal sa fie,nu? Insa odata ce renunti la tot ce conteaza pentru o replica tampita sau pentru o privire neordinara, oare poate fi tot bine? Trecerea timpului poate insemna cunoastere, dar si pierderea acelei intelepciuni dorite (si, crezi tu, bine-meritate)... Crezi ca odata cu trecerea anilor esti mai intelept, mai experimentat (cuvant pe care oamenii adora sa-l repete)... Nu... Nu e asa... Odata cu scurgerea orelor iti devine mai batran trupul... Caci doar materia din tine se supune timpului... El trece prin tine si te schimba precum vrea... Unii pierd memoria, altii capacitatea de a intelege lucrurile sau mobilitatea... Ai o vaga impresia ca timpul de joaca si ne diversifica pentru a nu se plictisi.. Pentru ca se plictiseste si el... De rutina, de trecerea continua printre fiinte fara de rost... De aceleasi planete, de aceleasi stele, de aceleasi dorinte ... Iar tu te pierzi in ganduri tampite si abstracte ce te fac sa crezi ca devii mai inteligent... Nu devii decat mai orb... Sau mai inept...Sau mai prost cu trecerea anilor.. Caci timpul iti pune in fata tot noi si noi dileme, iar tu le dai la o parte, ingreunandu-ti mintea cu tot mai multe intrebari fara de raspuns... (raspuns pe care,de fapt, nici nu-l cauti)...Cine a creat lumea? Unde exista marile raspunsuri la eternele intrebari? Ce e dragostea si exista ea oare? Unde e acel absolut? Ti s-au insirat asemeanea fluturilor albastri mii de intrebari in cap..Intrebari ce conteaza pentru tine, pentru el, pentru fiecare... Si-ai inteles ca sunt mai multe decat erau in aparenta,nu? Copilaria este, in fond, paradisul nostru... Paradisul unei necunoasteri atat de minunate... Anii aduc intrebari, nemultumire, drama... O drama ce asemenea unui pahar fara fund, aduna picurii murdari si neintelesi de ploaie... Iar tu stai sub acel pahar... Asteptand ca din clipa in clipa sa cada... Sa te ude... Sa te faca sa te ganesti la o clipa fara de importanta si sa te lase sa pleci in nestiire...In fond, cred ca invidiez oarecum copii si mortii...Cei dintai nu stiu inca nimic, iar ce din urma le stiu poate deja pe toate...Sunt norocosi, cred... Sau poate blestemati... Inca o intrebare... Si asa zi de zi, clipa de clipa, respiratie de respiratie..Oare cum suportam sa traim asa? Si totusi continuam.. Pentru ca, de fapt, nu stim nimic... Sau, cel putin,ne prefacem ca nu ar conta... Sau ca nu avem timp... Timp... Nu il avem niciodata in deajuns si doar el ne poate distruge... Cat de frumos sunt facute lucrurile in lume... Cat de iscusit... Cat de neinteles...

19 мар. 2010 г.

Peste toate o lopata de tarana se depune...




Uneori mi-e teama de mine si de ceea ce ma inconjoara. Cat de ridicoli suntem . Urmam scoli laudate, tintim spre idealuri de neatins, ne laudam ca atingem culmi si uneori ne laudam si propriile banalitati imbibate cu prostie. Strasnic! Oare exista ceva mai rau decat o omenire naiva intr-un mod barbar? A, da... Am uitat ca suntem cei mai dezvoltati si inteligenti dintre toate fiintele existente. Si daca noi suntem asa, atunci ma intreb ce calvar traiesc cei inferiori noua? Sau poate le e mai bine? Ei, cel putin, nu fac atat de multe prostii justificate pana si de cele mai iscusite minti, ca apoi sa urle salbatic in fata mortii. Pentru ca asta, in fond, facem : ne umplem pana la nevazut vietile cu banalitati frivole... suspinam dupa o zi pierduta, cand in realitate pierdem vieti intregi. Construim si ruinam imperii cand, de fapt, vietile noastre sunt ruinate pe dinauntru. Ne legam de materie, venerand-o pana la imposibil, ca apoi s-o pierdem asemenea unei carpe folosite si pline e noroi... Asta e scopul maret? Asta e sensul vietii? Asta e menirea omului? Sa se imbacseasca cu primitivitatea scarnava ca intr-un final sa planga in fata mortii? In fond, chiar si sa devenim altii, tot morti vom fi... Si oare asta e? Oare nu conteaza ce faci, cum faci si de ce faci? E nedrept! Poate ca noi: cei banali, prosti, demagogi, analfabeti, materialisti, cei rai,la urma urmei, avem o explicatie a venirii mortii.. Dar cei ilustri, cei intelepti, cei ce sunt genii? De ce? De ce si peste ei se va arunca aceeasi lopata ruginita de vreme cu pamant? Si atunci care mai e sensul acelor genii? Care e castigul inteleptilor? (nu vreau sa par dura,dar ) Care e, in genere,necesitatea existentei oamenilor? Evolutia? Continuitatea? Sau poate dragostea? Prostii! Da, Prostii! Cat de etern si magic nu ni s-ar parea un lucru sau sentiment, zi de zi, ora de ora, in toate lumea se mai ingroapa un om si impreuna cu el acel sacru al sau... Un mort poate fi durere; doi sunt deja statistica...
Si totusi traim... Si totusi continuam... Si cunoastem acest adevar, fie clar, fie doar in subconstient.... Oare suntem intr-atat de puternici in fata mortii, adevarului, a unei actiuni decisive? Sau prea slabi? Nu stiu... Chiar nu stiu...